Scrisorile lui Stanca / Dragă Şerban Ionescu,
Sunt siderat de ce aud că se întâmplă cu tine. Şi mă întristează fotografiile care mi te arată. Nu se poate aşa ceva! Tu, actorul de succes, tu, genialul erou din marile filme româneşti.
Tu, bărbatul acela suplu şi inteligent, nu pot să cred...! Da, am mai avut şocuri ca ăsta căci, ieri am participat la întâlnirea de 40+1 de ani de la terminarea facultăţii şi, repet, am mai văzut cazuri aşişderea de transformări din astea nedorite, fizic..
Apoi, dacă ştii, nu prea de mult, pe net circulau fotografii cu marile vedete-frumuseţi ale lumii; vedete internaţionale de cinema, comparate cu fotografiile recente.
Cu ce au ajuns ele, divele după care muream, ne închideam în baie şi plângeam, acum după ce peste ele şi peste unii dintre noi au trecut ca tancul 60-70 de ani...
Nu mai povestesc. Pare şocant. Dar să vezi un actor român pe care, totuşi, îl mai întâlneai pe stradă sau îl mai vedeai într-un spectacol la teatru, de tv, deci cvasiregulat că arată cum eşti tu acum, aproape de nerecunoscut, este extrem de dureros.
Eu unul refuz să cred. Sigur că asta e o mentalitate colectivă privitoare la vedete. Mai e şi cea psihologică: noi, spectatorii refuzăm să ne vedem idolii altfel de cum îi ştim.
Pe scurt, îi ştim şi îi dorim „ever green". Mereu verzi. Mereu vii. Iar la tine, asta mi se pare mie tragic, buba nu vine, de la viaţa nu ştiu cum orientată; nici de la căsnicie; nicidecum de la unele frământări sentimentale....
Ci, totul se trage de la o căpuşă nenorocită. O insectă cât un bob de porumb ţi-a pricinuit aceste devastatoare necazuri.
Mă repet: nu pot să cred aşa ceva! Noi, eu, ne-am obişnuit ca omul să-şi dea obştescul sfârşit, să îmbătrânească, să se subţieze firesc, la timpul potrivit.
Cel programat de Pronie. Este o fatalitate, implacabilă, banală, normală, omenească. Dar să apară un accident derizoriu; auzi tu!, o căpuşă din miile pe care în viaţa asta le-ai călcat fără ca măcar să ştii sau să te doară-n spate de ea...
O căpuşă, zic, e o mare căcănărie a Destinului!
Ce să spun?, că, mie ca şi miilor de români care te iubesc, admiră, adulează ne pare rău.
Dar asta nu ajută la nimic!? Nu îţi zic decât să fii tare dacă poţi, să rezişti până ce vei birui, vei trăi normal în continuare şi vei juca în filme pentru miile de români care te admiră...
George Stanca, pamflet
