Andrei Gheorghe, pentru «Adevărul»: «În ministere sunt prea multe ceasuri scumpe»
Andrei Gheorghe, fost consilier al ministrului de Finanţe timp de trei săptămâni, spune că Sebastian Vlădescu nu a înţeles ce este comunicarea şi că întârzia la întâlnirile cu reprezentanţii FMI, scrie Adevărul, într-un interviu exclusiv. După îndepărtarea sa de la Finanţe, Gheorghe vorbeşte despre opulenţa ministeriabililor români, pe care îi numeşte „păuni“.
Adevărul: Cum au fost cele 21 de zile în funcţia de consilier pe probleme de comunicare al ministrului Sebastian Vlădescu?Andrei Gheorghe: Am constatat că acţiunile celor din sistem sunt non-acţiuni. Dacă faci ceva, dacă semnezi ceva, dacă reuşeşti să creezi ceva, ieşi din rând. Dacă ieşi din rând, eşti vulnerabil. Şi tuturor le e frică de pierderea locului de muncă. Am uitat sensul gestului '89: libertate.Ce tipologii de angajaţi ai întâlnit?
O tipologie unică: tipologia peretelui gri. A supravieţuirii individuale, la nesfârşit, o supravieţuire minimă. Dar în minister sunt şi foarte mulţi oameni inteligenţi, extraordinar de bine pregătiţi.
Funcţia a fost o provocare sau o capcană?
O provocare, cu certitudine. Pentru că ai acces la marea putere, amuşinezi puterile internaţionale. Stai de vorbă cu oamenii de la FMI, îi măsori şi te gândeşti ce înseamnă pentru ei puterea. Te uiţi la un înalt funcţionar care învârte zeci de miliarde, îmbrăcat obscur, având un ceas banal, marca Timex, în timp ce, inevitabil, partea română îi domină prin haine.
Oamenii de la FMI sunt nişte oameni simpli?
Teribil de simpli! Sunt ca nişte grauri între păuni. Vin graurii să le spună păunilor ce e bine de făcut. Şi păunii, împopoţonaţi, stau şi se gândesc: „Bine, dar asta înseamnă că ne vin grăunţele, da? Bine. Mă rog, cum spuneţi voi". Oamenii de la FMI vin cu logică, vin cu raţiune şi dau comenzi unui sistem care e obişnuit să reacţioneze cu fandoseală şi pasiune. La noi, în ministere, sunt prea multe ceasuri scumpe! Se vorbeşte despre ce trebuie făcut în România. Nu trebuie făcut nimic altceva decât să-i iei pe toţi şi să te uiţi ce au la încheietură.
Declaraţia ministrului Vlădescu, în care spunea că erai „muci" după o săptămână de muncă, a fost o declaraţie de „păun“?
Da, cred că dintr-un anumit punct de vedere era. Am luat-o ca pe o eroare de comunicare. Adevărul este că afirmaţia lui Vlădescu e corectă, dar eroarea în comunicare ţine de cum faci o declaraţie.
Ce n-a mers în colaborarea cu Vlădescu?
Amândoi ne-am evaluat greşit şi am avut aşteptări diferite unul de la celălalt. Din punctul meu de vedere, comunicarea are un rost foarte simplu, dar este un instrument complex. Şi are nişte legi cărora trebuie să li te supui. Metaforic vorbind, nu poţi să ieşi la televizor fără să te machiezi, chiar dacă eşti Rihanna. De la Nixon încoace s-a descoperit o lege: pudra. Sebastian Vlădescu nu înţelege deloc ceea ce înseamnă comunicare.
Un exemplu?
Faptul că nu vroia să poarte pudră la TV. Sună amuzant, ca şi cum n-ar fi un „mare" motiv. Oricât de inteligent ai fi, transpiri. Şi când transpiri, publicul te percepe ca fiind prost şi necredibil. Şi nu mai ascultă ce zici. În comunicare, elemente care pot părea nesemnificative sunt foarte importante.
Alte probleme?
În momentul în care ai spus că te duci la ora 10.00 la o întâlnire cu cei de la FMI, poţi să nu apari acolo din nişte motive foarte întemeiate. Acestea sunt: te-a călcat maşina sau te-a călcat maşina! Dar nu poţi să nu te duci... Nu poţi face comunicare când nu se respectă aceste predicate esenţiale.
Aţi discutat o strategie pentru interviul în care Vlădescu a vorbit despre impozitarea pensiilor? Boc l-a admonestat atunci.
N-am vorbit cu Vlădescu înaintea acelui interviu. Şi e o greşeală pe care mi-o reproşez. Trebuia să prevăd, să calculez. Boc avea dreptate.
Ai duşmani în minister?
Nu e vorba de oameni cu faţă. Întotdeauna e vorba doar despre deciziile tale, pe care le-ai repeta sau nu. Pentru mine, răspunsul e: da, le-aş repeta.
Mai vorbeşti cu Sebastian Vlădescu?
Nu. A fost o decizie comună.
Cum a fost să schimbi rolurile: Gheorghe de la televiziune, care controla totul, contra lui Gheorghe de la minister, care trebuia să stea în banca lui?
Foarte simplu. Nu am dat vreun interviu, nu am ieşit în presă, deşi aveam cereri mai multe decât Vlădescu.
Cum ai caracteriza românul din sistemul de stat?
Fricos. Ineficient. Temător de nou. Cu un conservatorism greşit. Şi cu o doctrină a mediocrităţii învingătoare.
Regreţi că ai acceptat postul la Finanţe?
În niciun caz. Cum să regreţi să te duci într-un loc atât de interesant, într-un moment atât de interesant? Îmi propusesem o strategie pe termen lung, să fac un departament ,,îndemânatic", care să se mişte repede şi bine. Dar, cum am ajuns la minister, toţi oamenii de acolo au început să-mi vândă din înţelepciunea lor.
,,Nu face nimic, stai liniştit, că oricum ne vor da pe toţi afară!" Am ascultat de au avut de spus, fiindcă erau oameni mai experimentaţi decât tine, dar atitudinea lor m-a exasperat. În acest caz, ai două soluţii: ori nu mai faci nimic, ori spui că ai puţin timp, prin urmare trebuie să accelerezi. Oricum ar fi, nu poţi să pleci de undeva fără să nu laşi o urmă.
Ai fost mereu un rebel, anti-sistem. Cum a fost să fii ,,omul din interior"?
Foarte interesant pentru că era un sentiment provocator. Experienţa a fost incredibilă. Ministerul de Finanţe este cred eu, în momentul ăsta, cel mai important Minister din România. Ministerul cu cea mai mare presiune. Ceea ce e chiar dezirabil: fără presiune zaci ca într-o placentă, protejat şi pluteşti în apă. Presiunea te face să performezi mai bine, să fii mai bun, mai competitiv.
Ce ai reuşti să schimbi în organizarea ministerului?
Nu cred că am reuşit să schimb ceva. De fapt, nici nu era rostul meu acesta, era mai degrabă cel de a aduce o nouă filozofie în grupul de comunicare, la direcţia de comunicare a ministerului. Şi cred că am făcut un lucru urât şi periculos: le-am dat senzaţia celor care muncesc acolo că există libertate. Că pot să-şi facă meseria, că pot să stea drepţi. Oamenii aceia au un destin crud. În ministere sunt multe schimbări, iar limbajul folosit e metaforic, confuz şi fluid.
Strategiile sunt nişte lucruri uriaşe, teribile, la care nimeni nu are acces. Sunt ascunse. Lucrând în grupul de comunicare, nu poţi să faci nimic altceva decât să stai să aştepţi să vezi de unde bate vântul. Or, odată cu asta personalitatea ta dispare, devii un om care trăieşte de pe azi pe mâine, care are exclusiv o reacţie imediată - la o comandă, care nu mai are strategii pentru viitor. Nu acuz, vorbesc de o realitate care trebuie înţeleasă. Oamenii din interiorul sistemului nu sunt vinovaţi. Noi toţi am creat şi perpetuăm un sistem în care îi obligăm să-şi amplifice mediocrităţile.Din interior, ai găsit şi o explicaţie?
Nu există o explicaţie, e vorba de totalitatea sistemului. De felul în care l-am croit. Astfel, să rămânem etern rătăciţi în tranziţie şi nu facem nimic altceva decât să gestionăm, mereu, câte o fracţiune de secundă. E un sistem în care nu poţi să iei decizii, nu poţi să te afirmi ca individ, nu exişti. Ce am încerca să le fac oamenilor care lucrează acolo a fost să-i fac să înţeleagă că au dreptul, ba chiar obligaţia de a gândi.
Ai avut vreo legătură cu numirea lui Dan Bittman consilier al ministrului privind imaginea Finanţelor în rândul populaţiei?
Nu.
A fost o decizie bună?
Nu comentez.
Dacă ar fi să alegi un singur cuvânt pentru felul în care vorbesc politicienii, ce ai alege?
Răsfăţat. În lumea politică românească, cei mai mulţi folosesc un discurs de cafenea. Asta se datorează, probabil, faptului că memoria afectivă a României este plasată admirativ în zona cafenelei, a interbelicului. În momentul în care eşti pe un stadion şi vorbeşti cu o sută de mii de oameni, îţi cadenţezi cuvintele, reduci frazele la propoziţii. Nu vorbeşti ca şi cum ai fi de vorbă cu nişte prieteni într-un spaţiu restrâns.
Cum s-a întors împotriva ta declaraţia la mişto despre culoarea violet de pe fundalul site-ului de la Ministerul de Finanţe?
De ce s-a întors împotriva mea? Era o declaraţie făcută într-un interviu, după care urma ironizarea aceleiaşi declaraţii în acelaşi interviu. Nu cred că a fost cineva care să o citească razna.
E periculos să te joci cu lucruri stricte, care ţin de imaginea unei instituţii?
Era o declaraţie care vroia să atragă atenţia, deci să servească unui scop. Şi a fost bună, pentru că a readus în discuţie ridicolul conversaţiilor noastre, faptul că vorbim de lucruri inexistente şi ocupăm cu asta tone de emisie, ore de discuţie, pagini de ziar. E ceva ridicol în spaţiul public: această aplecare spre conversaţia măruntă, bârficioasă. Declaraţia a fost şi un deget îndreptat spre cei din presă, spre felul în care au fost tratate ca existente unele declaraţii ale ministrului. Şi a fost o declaraţie care a funcţionat pentru Ministerul de Finanţe: mulţi cetăţeni din presă şi-au pus problema gestului lor.
Nu e idealist să crezi asta?
Întotdeauna e vorba şi de idealism. Întotdeauna sunt targeturi mari cele spre care ţinteşti. Vrei să schimbi lumea şi să faci bine.Ai obosit să te lupţi cu cei care te neagă?
N-ai cum să stai închis. Pe drumul spre casa mea e mereu o haită de câini care latră când trec cu maşina. Nu m-am dat jos niciodată ca să-i bat. Ce ar trebui să fac? Să mă dau jos să latru şi eu la ei? N-ai ce să le faci. Sunt nişte căţei la colţul străzii şi rostul lor e să latre la maşinile care trec.Ce personaj politic te-a enervat cât ai lucrat la Minister?
Nu m-a enervat nimeni. Cred că am fost doar exasperat, la fel ca majoriatea românilor.
Brandul tău e mai puternic decât al instituţiilor pentru care ai lucrat. E un dezavantaj?
Da, dar unul pe care încerc să îl demontez. Atenţia se îndreaptă înspre tine şi atunci trebuie creat un echilibru. Când eşti angajat, eşti pus acolo în folosul cuiva, nu în folosul tău. Şi dacă lumina se pune pe tine e ca şi cum ai lansa pachebotul ,,Queen Elizabeth" şi toată atenţia se îndreaptă către Stewart, marinarul de pe punte, nu spre pachebot, care este vedeta. Trebuie să faci mereu un pas în spate.
Ce faci fără slujbă?
Caut şi încă n-am găsit nimic interesant. În general, durează foarte mult până să găsesc ceva care chiar să-mi placă. Am abilitatea să îmi păstrez încă spriritul deschis şi nu caut doar într-o zonă anume. Orice e posibil, întotdeauna. Cine ar fi crezut că o să mă duc la capătul lumii să mă joc de-a Jules Verne pentru ,,Rătăciţi în Panama"? Sau că o să mă duc la Finanţe? Eu aş fi crezut!
