De la amatori la jihadişti fără milă. Cum au devenit fraţii Kouachi ucigaşi cu sânge rece
După atacul de la sediul din Paris al revistei de satiră Charlie Hebdo, Said şi Cherif Kouachi au devenit un simbol al terorismul lipsit de milă. Dar cei doi francezi de origine algeriană nu au fost mereu ucigaşi cu sânge rece.
Publicaţia americană New York Times a urmărit traseul parcurs de cei doi de la nişte simpli băieţi la jihadiştii ale căror fapte au şocat până şi pe rudele lor. “Este o poveste a unei radicalizări care a avut loc sub nasul autorităţilor franceze, care l-au avut de două ori pe Cherif în mâna lor”.
Totul a început în urmă cu zece ani. Un tânăr de 22 de ani, care livra pizza, a decis să lupte contra forţelor armate americane, sătul de imaginile în care militarii SUA umileau musulmani. Şi-a făcut o mitralieră Ak-47 din hârtie şi a început să se antreneze.
Cu câteva ore de a se urca la bordul unui avion, în ianuarie 2005, a fost arestat de poliţie.
“De câteva ori, am vrut să mă retrag. Nu voiam să mor acolo. Mi-am spus că îmi e teamă, că voi fi numit laş, aşa că am decis să duc misiunea la bun sfârşit”, a explicat el anchetatorilor.
După ce a fost arestat, Cherif a petrecut 20 de luni în spatele gratiilor. Acolo l-a cunoscut pe unul dintre cei mai importanţi membrii Al Qaeda din Franţa, Djamel Beghal, dar şi pe Amedy Coulibaly, cel care avea să ia ostatici într-un supermarket evreiesc din Paris, la doar câteva zile de la masacrul de la Charlie Hebdo.
Se bărbiereau des, pentru a nu avea bărbile tipice islamiştilor. Purtau blugi şi tenişi, pentru a nu da de bănuit că ar avea convingeri jihadiste. Dar documente obţinute de New York Times demonstrează că cei doi au fost încet-încet cooptaţi de extremişti.
După ce unul dintre fraţii Kouachi a mers în Yemen în 2011, Statele Unite au alertat Franţa. Dar trei ani de urmărire au fost în zadar, iar autorităţile au decis să nu are sens să îi mai supravegheze pe cei doi.
Conform lui Louis Caprili, şeful departamentului de antiterrorism domestic din Franţa, Cherif şi Said nu păreau a fi deloc o ameninţare, aşa că operaţiunea de urmărire a fost oprită în mijlocul lui 2014.
Când fraţii au dat buzna în sediul revistei, până şi rudele lor au fost şocate. “Tot ce pot să cred e că avea o viaţă dublă”, a declarat cumnata lui Chrif, Khadija Hamyd.
Said, şef de clasă
Când pozele celor doi au început să circule în presă după masacru, Mohammed Badaoui a rămas şocat.
“Nu poate fi el”, şi-a spus. Nu îl mai văzuse pe Cherif, fratele mai mic al colegului de clasă Said de când fuseseră împreună la acelaşi orfelinat din satul Treignac din central Franţei.
Cherif şi Said aveau 12 şi 14 ani când mama lor s-a îmbolnăvit şi au fost trimişi la un centru de plasament. Tatăl lor murise cu câţiva ani înainte, iar când mama lor a murit şi ea, campusul a devenit singura casă a celor doi.
În ciuda necazurilor, păreau că se descurcă. Said a urmat o şcoală vocaţională pentru management hotelier şi a fost numit şeful clasei sale.
“Said era timid, dar se vedea că e inteligent. Nu s-a chinuit la şcoală. Era disciplinat şi nu se prostea”, a povestit Badaoui.
Cei doi fraţi jucau fotbal în fiecare miercuri. Deşi cu doi ani mai mic, Cherif era mai agresiv, a povestit fostul lor antrenor: “Se jucau şi râdeau ca orice alt adolescent. Nimic nu a prevestit ce au făcut”.
Badaoui, el însuşi musulman, a explicat că nu i-a văzut rugându-se niciodată. Ca orice alt copil din centru, visau la un singur lucru: “Dacă aveau o religie, aia era Parisul”.
“Cherif nu credea că e un musulman bun”
Fraţii s-au mutat acolo prin 2000, într-un apartament din Arondismentul 19, un cartier muncitoresc populat de imigranţi musulmani veniţi din fostele colonii franceze din Africa de Nord.
Cherif s-a angajat la o pizzeria. Colegii nu îşi amintesc să îl fi văzut pe el sau pe Said fumând, deşi Cherif le-a spus anchetatorilor că fuma marijuana constant.
Atunci au început să meargă la rugăciune. Înainte şi după rugăciuni, tinerii discutau evenimentele zilei. Aici fraţii Kouachi l-au cunoscut pe Farid Benyettou, pe atunci în vârstă de 22 de ani, fiul unor imigranţi algerieni.
Sora lui Farid fusese dată afară de la şcoală pentru că refuzaze să îşi scoată vălul. Devotamentul ei şi al lui Farid i-a marcat pe fraţi.
“Cherif nu se considera nu bun musulman. A indicat că merge la moschee de doi sau trei ani şi se roagă din ce în ce mai des, deşi fumează marijuana”, au punctat anchetatorii în 2005.
Cherif a început să meargă la orele pe care ţinea Farid. S-a lăsat de fumat şi băut, dar nu pentru mult timp. Fraid îi îndemna pe tineri să se alăture jihadului. Le oferea chiar posibilitatea să meargă în Irak, unde se puteau alătura unei facţiuni Al Qaeda.
În septembrie şi octombrie 2004, Cherif şi Said mergeau des la apartamentul lui Farid pentru a discuta atacurile sinucigaşe. Ideea a de a pune la cale un atac în Franţa a fost a lui Cherif, dar mentorul nu a fost de acord.
“Cherif vorbea numai despre magazinele everilor, să îi atacăm în plină stradă pentru a-i ucide. Era obsedat de asta. Dar Farid nu era de acord”, a povestit un complice, Thamer Bouchnak.
În schimb Cherif, care avea pe atunci 19 ani, a fost trimis în Irak, unde urma să moară. Când poliţia l-a reţinut, a fost uşurat.
“Era un copil pierdut, care nu era pregătit să moară. Nu voi ştii niciodată dacă persoana care a devenit între timp e rezultatul timpului petrecut în închisoare sau al îndârjirii convingerilor”, a povestit avocatul lui din 2005, Vincent Ollivier.
Viaţa unui musulman în puşcărie
Cherif a petrecut 20 de luni în închisoarea Fleury-Merogis, aflată în apropiere de Paris. Este cea mai mare puşcărie din Franţa, cunoscută pentru condiţiile proaste. Este de asemenea un loc plin de sentimente anti-islamice, unde deţinuţii musulmani se plâng constant că nu au aceleaşi drepturi ca cei creştini.
Unul dintre cei mai cunoscuţi deţinuţi era Djamel Beghal, un jihadist antrenat într-una dintre taberele din Afganistan ale lui Osama bin Laden. El era închis acolo din 2001, când a încercat să pună o bombă la Ambasada SUA din Paris.
Deşi era ţinut la izolare, a avut ocazia să cunoască alţi deţinuţi. Printre ei, Cherif şi Amedy Coulibaly.
Amedy, care avea 23 de ani pe atunci, a povestit că vorbea cu Beghal prin fereastră.
“La un nivel personal, m-a impresionat. Celula lui era deasupra mea. Pune religia pe primul loc”, a povestit Amedy în 2010.
Cu un paznic la 100 de deţinuţi, oficialii erau depăşiţi: “Nu suntem pregătiţi pentru a ne confrunta cu un astfel de radicalism religios”, a explicat unul dintre reprezentaţii închisorii.
În 2006, Cherif a fost eliberat sub supraveghere juridică. Timpul petrecut în închisoare îl schimbase: a refuzat să stea în sala de judecată pentru că judecătorul era femeie.
În 2008, s-a însurat cu Izzana Hamyd. Pentru luna de miere, cei doi au mers în pelerinaj la Mecca din Arabia Saudită.
Între timp, Said se angaja part-time prin programele guvernamentale de şomaj. Şi el începea să îmbrăţişeze o viziune radical a Islamului, dar traiectoria lui nu e cunoscută la fel de bine.
Conform ziarului francez Le Parisien, Said făcea parte dintr-un grup de fundamentalişti care refuzau să dea mâna cu femei şi care îşi aduceau covoraşele de rugăciuni la muncă.
“Operaţiunea sacrificiu”
În 2009, Cherfi, Amedy şi mentorul lor erau în libertate. Beghal, considerat periculos, era ţinut sub observaţie, undeva în Franţa rurală.
În 2010, poliţia a înterceptat convorbiri între cei trei în care plănuiau o misiune. Autorităţile au început să îi urmărească şi pe Cherif şi Amedy.
În timp ce Cherif se antrena, Amedy făcea rost de arme pentru a-l elibera pe un alt şef terrorist, Smain Ait Ali Belkacem.
În mai 2010, poliţia a percheziţionat casa lui Amedy, unde a găsit 240 de cartuşe. În vara lui 2010, Beghal şi Amedy au fost reţinuţi şi condamnaţi la închisoare. Amedy a ieşit în martie 2014. Cherif a scăpat însă: nu existau suficiente dovezi.
În retrospectivă, materialele găsite în calculatorul lui Cherif ar fi trebuit să ridice semen de întrebare. Printre texte se afla un document numit “Operaţiunea sacrificiu”. În el, Cherif descria un plan pe care avea să îl pună în acţiune în viitor.“Un luptător al profetului intră cu forţa într-o tabără a duşmanului şi trage fără un plan de a scăpa. Scopul e să omoare cât mai mulţi duşmani. Probabil va muri şi el”.
În alte documente, îi ameninţă pe Salman Rushdie şi Michel Houellebecq.
Vizita în Yemen
Cândva în 2011, unul sau chiar ambii fraţi a mers în Yemen pentru a se antrena cu Al Qaeda.
Statele Unite au spus iniţial că Said e cel care a plecat, dar acum cred că e vorba de Cherif, care a folosit paşaportul fratelui. Părerea le este susţinută de soţia lui Said, Soumya Kouachi, care era gravidă în 2011. Said a stat mereu cu ea. Mai mult, femeia a povestit că Said îşi pierduse paşaportul.
Când a sunat pentru a revenica atacul, Cherif a spus presei că au acţionat la ordinele Al Qaeda. Mai mult, filiera din Yemen a declarat că ei sunt responsabili pentru masacrul de la Charlie Hebdo. Atacul de la supermarket, orchestrat de Amedy, a fost însă o concidenţă, spun liderii facţiunii.
Din punctual de vedere al autoriăţilor, Amedy şi Cherif au învăţat să se ascundă după ce au fost petrecut timp în închisoare. Said nu dădea nici el semne că ar fi pe punctual de a ucide oameni în numele religiei.
În Reims, unde locuia cu soţia de doi ani, el se ocupa de copilul lor şi îşi căuta de lucru. În timpul liber, se juca FIFA.
Rutina vieţii lui a lăsat-o mută pe soţia sa după atacul de la Charlie Hebdo. Autorităţile sunt convinse că femeia nu e deloc implicată în operaţiune.
Cât despre Cherif, vecinii lui nu îşi amintesc nimic special, doar că ajuta femeile să îşi care plasele când se strica liftul.
Însă Cherif şi Amedy au păstrat legătura: cei doi vorbeau cu telefoanele soţiilor. Dacă fraţii Kouachi erau discreţi, Amedy a fost neglijent: se pare că, la doar câteva luni înaitea atacului, a cumpărat arme de la un traficant din Belgia
Pe 31 decembrie a plecat la Madrid cu iubita lui, Hayat Boumeddiene, care a fugit de acolo la Istanbul pe 2 ianuarie. Amedy s-a întors la Paris. Acolo, pe 4 ianuarie, a împrumutat 6.000 de euro de la o agenţie. Banii au ajuns la fraţii Kouachi.
Carnagiul de la Charlie Hebdo
Nimic nu indică locaţia sediului Charlie Hebdo, iar jurnaliştii publicaţiei spun că ameninţările cu moartea sunt atât de dese încât un membru al redacţiei răspundea zilnic cu scrisori politicoase.
În toamna lui 2014, poliţia a lăsat un singur ofiţer să păzească sediul: Franck Brinsolaro, care era prieten cu jurnaliştii deja.
Ca să intri în clădire, aveai nevoie de cartel. Uşa de sus era din metal, anti-glonţ şi se deschidea cu un cod.
Nimic nu a contat însă pe data de 7 ianuarie. În mijlocul şedinţei de sumar, fraţii Kouachi au intrat în redacţie.
“Erau îmbrăcaţi ca soldaţi, au intrat ţipând «Allahu akbar» chiar de cel puţin două ori”, a povestit Laurent Leger, unul dintre jurnaliştii care au scăpat cu viaţă.
L-au strigat pe nume pe Stephene Charbonnier, pe care l-au împuşcat şi au continuat cu restul caricaturiştilor.
O jurnalistă, Sigolene Vinson, a încercat să scape, dar unul dintre fraţi i-a spus: “Nu împuşcăm femei”.
Au plecat calmi după atac. În stradă au ţipat: “Spuneţi presei că suntem cu Al Qaeda din Yemen”.
L-au ucis cu nonşalanţă pe ofiţerul care venise la locul atacului. A doua zi, Amedy a împuşcat o poliţistă în Paris.
Pe 9 ianuarie, cei doi erau încolţiţi de forţele armate într-o tipografie. Amedy luase ostatici într-un supermarket din Paris, ucigând patru persoane.
Cu câteva clipe înainte ca forţele armate să intre peste el, Amedy s-a rugat pe podeaua însângerată a supermarketului.
La tipografie, fraţii Kouachi se luptau cu poliţia. Michel Catalano, proprietarul, a povestit că a crezut că va muri când i-a văzut. Când un alt bărbat s-a apropiat de uşă, unul dintre fraţi a spus, ca un soldat: “Pleacă, nu ucidem civili”.
