De 30 de ani îşi caută mama, care l-a aruncat la gunoi
Era doar un bebeluş când părinţii lui l-au aruncat, ca pe-un gunoi, la tomberon. I-a iertat însă, iar acum, la aproape 30 de ani, ar da orice să-şi strângă mama în braţe. Între timp, Robert a trăit un calvar greu de închipuit.
Drama lui Robert Cristea a început în urmă cu mai bine de 29 de ani, atunci când părinţii lui au decis să se lepede de el ca de o măsea stricată. L-au abandonat la ghena de gunoi şi şi-au văzut de ale lor. Puştiul a ajuns în centrele de plasament, unde a cunoscut iadul: a fost bătut şi abuzat, a învăţat ce înseamnă foamea, boala şi frica permanentă.
Adăpostul l-a făcut din om neom, dar un singur lucru i-a rămas viu în suflet: dorinţa de a-şi privi în ochi părinţii. „Mi-e dor de mami şi plâng tot timpul când văd copii cu părinţii lor. Le-aş spune să îi iubească şi să mulţumească lui Dumnezeu că nu sunt singuri pe lume”, mărturiseşte Robert.
În urma bătăilor primite în adăpost s-a ales cu cefalită şi alte tulburări neurologice, în timp ce violurile repetate din partea colegilor mai mari l-au „pricopsit” cu o hepatită de toată frumuseţea. Colac peste pupăză, în urma unui control medical banal, a fost diagnosticat şi cu epilepsie. Acum este o epavă şi nu înţelege cu ce şi faţă de cine a greşit.
„Ţin minte că pe la 7 ani a venit o doamnă la adăpost, mi-a strâns mânuţele la piept şi mi-a spus plângând că nu mă lasă orice ar fi. Am revăzut-o de curând, când poliţia mi-a făcut acte la o adresă din Rahova. Era aceeaşi doamnă, dar soţul ei a spus că nu vrea să audă de mine şi că nu înţelege de ce figurez pe adresa lor. Nici eu nu înţeleg de ce şi îi rog să mă ierte dacă i-am supărat. Dar nu o să am linişte până când nu îmi cunosc mămica”, povesteşte Robert.
Tânărul are o pensie de 400 de lei, pe caz de boală, dar şi pentru că a lucrat ca muncitor necalificat pe la diverse firme. Are şi câteva cursuri de calificare, iar acum este elev la seral la liceul PTTR din Bucureşti. „Încerc să am o viaţă normală, dar nu am. Îmi lipsesc multe! Îmi lipseşte totul...”, suspină Robert.
