Dragă Gabi Cotabiţă,
Atunci rockul era plin de pletoşi şi avea o încărcătură, o conotaţie protestatară, mai neoficial, aşa.
Muzica uşoară era într-un fel pentru burghezi, în sensul pittişian al cuvântului, dacă îţi mai aminteşti teoriile lui Moţu despre conceptul "gândirea rock".
Te ştiu de la Festivalul Mamaia când tu şi cu Daminescu aţi "rupt" totul. Voci, nene! Cu boaşe tari de murea lumea. De fapt, genul tău este şi acum acelaşi: nici rock, nici uşoară, ci pop.
Sincer să fiu, mi-a plăcut tare mult proiectul cu Pocorschi şi Căţoiu îndeosebi "Trece vremea". Pop clasic, cu muzicieni clasici, cum m-am mai exprimat în cronicile TV din Adevărul.
Dar nu stăm acum să te încadrăm teoretic, căci noi ne-am împrietenit la Braşov după '90, când eram cu "Tinerimea Română": Mirabela, Spătaru. Lumea începuse deja să nu mai vrea ca înainte genul, se simţea nevoia unui aer nou.
O perioadă chiar aşa a fost, nici acum lumea nu mai sparge porţile muzicii aşa numită uşoară, dar au rămas nostalgicii şi tineretul care iubeşte tot ce e românesc. Popul se află în aceeaşi situaţie.
Iar tu, masculule, copilule matur de 55 de ani, craiule, eşti mereu verde, iată, mi-a ieşit şi de o poreclă: Craiul de verde.
Aşa că, ştiindu-ţi înclinaţia spre puştoaice - ai o prietenă chiar mai mică decât una dintre fetele tale - mă gândesc la una dintre ultimele mele întâlniri cu bietul Teo Peter, care mi-a spus un adevăr bine definit, şi cu umor, depre specia asta de loveris: "moşule, am ajuns highlanderi: ne-am încurcat cu fiicele fostelor noastre gagici". Adânc, cultural şi adevărat!Această scrisoare a fost publicată pe 26 mai 2010
George Stanca
