Dragă Lucian Bute,

La sosirea acasă, Lucian Bute a anunţat că nu se teme să boxeze cu nimeni

M-ai uimit cu mai multe lucruri. Unele extra-box. De pildă, cu accentul francez pe care-l foloseşti, mai ales că ştiu asta de la faţa locului: “canadezii” nu prea  respectă limba franceză, de la mama Franţa.

Apropo, de ce noi românii spunem "canadienii", dar nu şi "finlandienii", nu pricep? Oricum, să încep dialogul cu un boxer abordând o problemă lingvistică, e atipic.

Boxerul e confundat de vulgul prost cu un soi de măcelar bătăuş. De aceea iubesc eu termenii de "pugilist-pugilat". E mai latinesc, mai aproape de adevăr, e scrimă cu braţele şi pumnii, iar capul este folosit just, nu doar ca obiect de încasat.

Ai un calm şi o luciditate că aş putea spune precum Caragiu: "calmul tău englezesc mă scoate din calmul meu englezesc!".

Calculezi în timp ce încasezi, deşi e un fel de a spune, tu mai mult distribui. Am văzut faza aia genială, în care adversarul cam circar, aşa, îşi punea mâinile-n şold, provocându-te, un fel de "hai, mă, dă în mine dacă eşti jmecher, dă, mă!", ca în copilăria noastră, când ne dădeam cocoşi; eu, că tu chiar ai ajuns... Iar tu, parcă fără umor, sec, silenţios, fără comentarii, i-ai dat ce a cerut, dar cu aşa un exces de zel, măi Lucian, că fraieru' a căzut secerat în faţa ta de parcă i-a luat Dumnezeu preşu' de sub tălpi; ba, chiar era să-şi încurce rămăşiţele trupeşti - atunci cvasimortale, printre picioarele tale. Noroc că te-ai ferit, poate te muşca de glezne... Zău, e de povestit nepoţilor meciul ăsta!

Nu ştiu, am o curiozitate, şi poate ai să mi-o spui la ureche când ne vom cunoaşte: nu-i aşa că puteai să-l termini din prima repriză?

Dar, dacă o făceai, poate te fluierau oamenii ăia care au plătit să vadă ceva. Abia aştept să-mi şopteşti. Ce mi-a mai plăcut la tine este că un român, tu adică, cu felul lui nesofisticat, s-a făcut iubit de un popor mai rece, mai cu zăpadă pe casă, cum sunt canadezii. Topeşte-i de tot cu stilul tău, Luciane!

George Stanca

Mâine, despre Anca Ţurcaşiu