Dragă Mircea Bornescu,
Fiindcă îmi plăceau la tine devotamentul şi seriozitatea, gravitatea cu care tratai fotbalul, pentru mulţi dintre colegii tăi, iaca, doar o joacă nu un joc serios, nu o meserie serioasă.
Când am aflat că vii la Rapid, m-am bucurat tare mult şi ştiu că am cerut numărul tău de telefon de la Florin Manea, sper că îţi aminteşti, ca să te sun şi să-ţi urez bun venit la noi în castă.
Mai ales că aflasem faptul că erai încă de mic vişiniu în convingeri. Dar, asta, finalmente, nu ţi-a folosit la nimic. Ce să-i doară-n cec pe €uro-rapidiştii de pripas (da!, scris cu "€") de dragostea pentru culorile noastre!?
Ăia de care un Mişu Filip şi alţi rapidişti de zeci de ani nu mai au loc la sectorul zero. Ei văd doar banul adus de mercenarii fără suflet şi simţire giuleşteană.
Ce să spun! Nu a fost să fie! Nu am nimic de împărţit cu preopinentul tău, mi-e drag şi el. Orice echipă serioasă îşi doreşte măcar doi portari mari. Dar, aici, la Rapid, eu unul cred că tu ai fost victima unor manigansiuni ale conducerii. Îndeosebi a lui Vamă, care era normal să-şi aducă omul lui, căruia îi promisese probabil asta.
Dinu a fost „salon". Numai că, nu cu tine. Cu tine a fost ingrat şi mitocan. Apoi, mai lucrează şi caracterul uleios, inconsecvenţa, lunecoşenia lui Copos, labil ca o umbrelă de păpădie, plutind în curenţii fierbinţi de vânticel canicular.
Ce să mai zic? Nu am fost nici de acord cu galeria care-l fluiera - şi în deplasare - pe rivalul tău. Dar, să fii sigur, vei rămâne în inima ei. Şi nu e timpul pierdut, nici momentul disperării; roata fotbalului se învârte, nu se ştie niciodată când vine tancul şi peste cei de acum.
Totul este să nu-ţi pierzi speranţa. Şi, după mine, chiar dacă te duci la CFR, Dinamo sau Steaua, cu sufletul tot în Giuleşti rămâi. Căci, cu calităţile tale, oriunde te-ai duce, ai să aperi mingi grele, ai să scoţi in extremis, ai să fii foarte bun, numai cu gândul la cei care te iubesc din Giuleşti. Ştiu asta.
O presimt. Mie îmi pare teribil de rău că pleci de la noi. Atât de rău, că trebuie să vărs o lacrimă sinceră, acum când sunt nevoit, în scris, să-ţi spun nu adio, ci doar la revedere.
Pe curând!
George Stanca, pamflet
