Dragă Oana Lis,
Totul părea o aventură de campanie electorală. Cum trece ea, interesele se dezacutizează, se refac alianţe, se deschid noi fronturi.
În plan politic. În cel sentimental - zic despre surescitarea unei situaţii tensionate de campanie - lucrurile stau la fel. La sfârşitul ei, multe iubiri rapide, spontane şi intensive se sting de la sine. Calmul de după furtună.
Aproape că nici nu îţi vine să crezi. Oricum, e incitant. Şi excitant. Îmi chiar amintesc de o scenă erotică din opera rock "Tommy" a trupei Who, când el şi ea, urmăriţi spre a fi măcelăriţi, se ascund după un zid salvator şi în loc să tremure încep să se iubească - ba, să se defloreze - frenetic.
Vorbeam de o relaţie de două săptămâni. Sincer, exagerând, nici un an alături de Lis nu ni se părea puţin. Şi, totuşi aveţi 13. Deşi păreţi un cuplu nefiresc.
Ce spectaculoasă este substanţa umană cu sufletul, sângele, umorile! Abia acum, în anul al treisprezecelea, vă căsătoriţi. Probă de rezistenţă! Apoi, eu nu am ştiut prin ce ai trecut tu dacă nu te confesai. Nu credeam că în fata jovială, plină de umor, femeie atipic de necicălitoare - aşa am văzut-o eu, dom' Viorel! - încap atâtea încercări ale vieţii. Ele explică oarecum bizareria relaţiei.
Declari că mama ta a murit de când erai mică, iar tatăl a fost plecat. La un moment dat, cel al începutului relaţiei tale cu Lis, a fost, zici, un soi de compensaţie. Viorel era pentru tine şi mamă, şi tată. Poveste freudiană.
Apoi, treptat, tu ai devenit pentru "părinţii" tăi numiţi, ambii, Viorel, tot mamă şi tată, aţi inversat rolurile. Mai e ceva interesant în povestea ta. Faptul că ţi-ai crescut singură fratele şi că acum, dacă ar fi să ai un copil, nu ţi-ai mai dori un băiat. Ciudat. Zău, fără glumă sau ironie, cu povestea pe care o spui, tu eşti un excelent material didactic pentru studiile de tip freudian.
Ai un mănunchi de complexe, care culmea!, nu te-au metamorfozat. Ai rămas tot o femeie echilibrată, armonioasă, pe când viaţa pe care ai povestit că ai dus-o te putea face un monstru, un munte de răutate. Da, nu mai e nevoie să-ţi urez "Casă de piatră!". Materialul există!
George Stanca (pamflet)
