Mihai Călin: “Am jucat cu decorurile în flăcări în spate”
O ţară întreagă îl ştie pe Mihai Călin drept imaginea Pro TV, dar şi pentru rolul lui Relu din telenovela "Inimă de ţigan". Actorul, discret cu viaţa sa personală, a acceptat să vorbească despre familia sa, despre proiecte în care este implicat momentan, dar şi despre experienţa de pe platourile de filmare ale telenovelor în care a apărut. Mai mult, Mihai şi-a amintit cu plăcere şi de câteva mici întâmplări amuzante de pe scenă şi din turnee.
- Click!: Telespectatorii te ştiu din proiectele de televiziune şi în special din telenovele. Joci în „Prenumele” de la Mall Băneasa. Ce ne poţi spune despre personajul tău?
Mihai Călin: E deţinătorul unei agenţii imobiliare de lux, un om cu bani, cu farmec şi cu suces în afaceri şi la femei, cu umor dar el crede că are mai mult deâct are. Vrea să fie în centrul atenţie la petreceri, face mereu glume. Un tip pe care-l putem întâlni în multe zone şi cercuri de prieteni. E pus pe farse, şotii, bancuri. Pregăteşte o farsă în seara în care are loc acţiunea piesei. Numai că farsa e puţin cam dură, la un moment dat generează nişte tensiuni care explodează. Dar explodează într-o notă comică. E bine scrisă. Mi-a plăcut piesa de la început de când am citit-o, îmi place spectacolul, chiar este unul dintre puţinele spectacole pe care le joc cu mare plăcere.
- Click!: În ce mai joci şi unde te pot vedea fanii?
Mihai Călin: La Teatrul Naţional joc în “Furtuna”, pentru Talibani am luat premiul Uniter, pentru cel mai bun actor în rol secundar. Mai joc în “Vizita bătrânei doamne”, “Butoiul cu pulbere”, “Nebuni din dragoste”, “Sinucigaşul”, “Steaua fără nume” la teatrul de comedie, “Ultimul Crăciun la Paris” la Teatrul de pe Lipscani.
- Click!: Ai juca un rol care nu ţi s-ar potrivi?
Mihai Călin: Da, dar depinde de rol. Nu joci numai ce ţi se potriveşte. În “Furtuna” joc un rol de compoziţie, nu mi se potriveşte dar … ne jucăm. Nu joc numai rolurile care ni se potrivesc.
- Click!: Ai jucat în telenovele? Nu îţi e dor de ele?
Mihai Călin: De „Regina” şi “Inimă de ţigan” îmi amintesc cu mare plăcere. Era ceva inedit, scenariul şi povestea erau tari. Ce aveam eu de făcut era un rol de compoziţie, nu era ceva normal pentru mine, cu atât mai mult că mă solicita şi nu mă plictiseam. În fiecrare zi de filmare mă jucam şi îmi provoca o mare plăcere. Aş vrea să mai lucrez la astfel de proiecte însă doar în măsura în care mi-ar plăcea acel proiect. Am avut ocazia să trec printr-un proiect de curând în care am vrut să fac ceva şi producătorii au vrut altceva. Şi nu mi-a plăcut ceea ce mi s-a impus să fac. Ştiu că în momentul în care faci ceva ce nu-ţi place, poate să meargă o vreme, dar nu poţi să o duci pe termen lung. Ca dovadă că am încetat colaborarea.
- Click!: Ce face Mihai Călin când nu joacă pe scenă?
Mihai Călin: Îmi place să stau cu familia, cu soţia mea care e coregrafă, să stăm de vorbă şi să povestim. Avem un băieţel de 10 ani jumătate, îmi place să stăm împreună, mă duc să-l duc şi să-l iau de la şcoală, să facem diverse activităţi, mergem la film. Joacă baschet, merg cu el la antrenamente. Îi place la teatru dar nu l-am dus foarte mult. Suntem selectivi. Îmi place să mă întâlnesc cu prietenii, să stăm de vorba la un pahar de vin. Nu-mi fac planuri pe termen lung. Am un proiect de Teatru tv la TVR şi un proiect de teatru la Arcub cu premiera în martie, o piesă de două personaje.
- Click!: Ne poţi povesti o întâmplare haioasă de la teatru sau de la filmări?
Mihai Călin: Acum mulţi ani, pe scenă la “Take, Ianke şi Cadâr” a luat foc decorul. Eram pe scenă cu Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Radu Beligan şi Monica Davidescu. Din fericire, s-a stins foarte repede, noi fiind pe final de spectacol şi am terminat în faţa cortinei trase spunând ultimele replici. Chiar dacă decorul ardea, publicul a dorit să rămână. Îmi aduc aminte cu mare plăcere de turneele pe care le-am făcut cu Beligan, Dinică şi Moraru, cu “Take, Ianke şi Cadâr”. Eram prin ţară, la un restaurant cu ei, aproape de hotel şi i-am adus aminte lui Marin Moraru de scheciurile lui de la TVR. A început să le spună din nou şi râdeam de nu mă mai opream. O oră a durat drumul de la restaurant până la hotel, care avea doar 300 de metrii, pentru că eu nu mai puteam de râs, mă îndoiam de râs, mă aşezam pe bordură pentru că mă durea burta de atâta râs.
