Scrisorile lui Stanca: De profundis Nichita Stănescu,

Căci, arareori mi s-a părut a răsări atâta ură împotriva unui om luminos, ca după dispariţia lui. Cu precădere în perioada postdecembristă. O ură viscerală în care se citea neputinţa şi opintelile unor nonvalori posesoare a unei tribune de exprimare - ziare, edituri - care niciodată nu vor ajunge la nivelul lui creativ. Nişte nimeni. Nichita a avut ghinionul să se nască sub dictatură.

Dar comunist, convins, devotat, excesiv n-a fost niciodată... Scorneli ca să fie minimalizat. Nichita avea o bunătate şi o delicateţe, fie şi cu adversarii, de-a dreptul paralizantă. Pentru generaţia mea era un înger. La înmormântarea sa şi apoi după de aniversări, lumea s-a perindat, se perinda ca la un erou. La el şi la vecinul său de alee, Eminescu. Era o formă tacită de protest faţă de idolii falşi ce ni se băgau pe gât. De la eroismul şi devoţiunea ilegaliştilor finanţaţi de CEKA, GRU, KGB de mult decedaţi, la măreţul vivantul "erou între eroi" Nicolae Ceauşescu. Deşi Nichita nu a portestat niciodată făţiş, era perceput ca un mare opozant. Fie şi prin tăcera lui.

L-am cunoscut adus fiind la el acasă şi având în braţe volumul meu de debut în poezie. După zece minute de discuţii mă interpelează dur: "Bătrâne, dacă-mi mai spui o sigură dată «domnule Stănescu», te poftesc afară! Eu sunt Nuchita, clar?" Când la o întâlnire cu studenţii de la medicină-farmacie, la clubul ultimilor, m-a rugat să-l prezint, la sfârşit mi-a spus pe acelaşi ton dur catifelat: "Tu de ce nu ai «clămpănit», prietene?, de ce numai eu?". Şi, poate că avea dreptate, căci nu am mai apucat să recit vreodată împreună cu el, fiindcă într-o lună s-a şi prăpădit.

Repet, generozitatea lui era proverbială. Glumind amar şi tragic, în stlilul detractorilor de azi/pupindosierii de ieri: era un „comunist" de omenie... specie rară la om.

George Stanca