Scrisorile lui Stanca: Dragă Andra,

Exceptăm jazzul: Parghel şi Urziceanu. Am mai făcut odată o afirmaţie, aşa: cea mai mare voce masculină din pop-ul românesc e Cristi Minculescu, şi nici acum nu mă contrazice nimeni.

Eşti atinsă de pana geniului nativ. N-am să uit eu cum puteai să cânţi "ca afară" la o vârstă de păpuşele şi trompeţele, să le zicem vuvuzele. Asta se poate numai dacă ai în sânge muzica, talentul şi, în respiraţie, aerul unicităţii proprii. Mulţi cântăreţi buni, la noi. Mai nimeni, ca tine! Să ştii că exprimându-mi gândul, îţi fac mulţi duşmai. Nu contează, oricum îi ai, e mioritic. Nu se arată, se gudură pe lângă tine...hai că nu suntem la ghicitoare. Studiază vieţile marilor cântăreţi. Ia-o cu Maria Tănase!

Orice atingi tu cu vocea ta sfinţeşti, mângâi, catifelezi; regret că nu-s compozitor să-mi cânţi o piesă, una specială, pentru tine. Lasă, că-ţi rămâne măcar acest text. Şi, să ştii că tu nu te-ai născut din nimic, ai în spate o familie, un aer pe care l-ai respirat, inhalat, inspirat, o tradiţie, un patrimoniu de familie sau naţional.

Ştii care e culmea? Eu nu am niciun disc, suport, de-al tău, te ştiu numai din tv, radio şi net. Andra, văd apoi că nu eşti deloc clienta presei mondene, ai sobrietatea ta, nu-ţi arăţi decât amigdalele uneori, nu cracii şi ovarele ca mai toate fufele ce dau din gură şi se numesc "guriste". Rămâi aşa, sobră, şi ai grijă să bucuri cât mai multă lume. Şi, să nu-L superi pe Domnul pentru darul pe care ţi l-a făcut: vocea ta minunată!

George Stanca, pamflet