Artista uitată care a primit o avere pentru un tablou din mătase. Opera ei a dispărut fără urmă

Acum mai bine de 300 de ani, o artistă din Olanda pe nume Johanna Koerten a realizat un tablou din mătase special pentru soția împăratului Leopold I. Lucrarea era decorată cu flori, vulturi și coroane. Împărăteasa a fost atât de încântată încât i-a plătit cel puțin 4.000 de guldeni, moneda din acea vreme. Ulterior, a fost pierdut.

Johanna Koerte realizat de Jacobus Houbraken/Portretul lui Petru cel Mare realizat de Johanna Koerte Foto: wikipedia.com/nmwa.org

Tabloul din mătase al Johannei a dispărut. Rembrandt primise aproximativ 1.600 de guldeni pentru „Rondul de noapte”, pictat în 1642. După ce tabloul acesteia s-a pierdut, numele ei a fost șters, încet, încet, din memoria colectivă, iar mai apreciat a fost Rembrandt.

Despre această diferență uriașă, de la o faimă incredibilă atunci, la uitare completă azi, a fost vorba într-o expoziție importantă numită „Women Artists From Antwerp to Amsterdam, 1600–1750”, organizată de National Museum of Women in the Arts din Washington. Expoziția a fost organizată de două muzee mari, din Washington și din orașul Gent, și a strâns aproape 150 de lucrări făcute de 40 de femei, scrie descopera.ro.

Artistele cunoscute pentru operele lor de artă

Artiste precum Johanna Koerten, Judith Leyster, Clara Peeters și Rachel Ruysch erau foarte cunoscute la vremea lor. Oamenii le cumpărau operele, le lăudau, iar printre clienții lor se numărau chiar regi și împărați.

Johanna Koerten era faimoasă mai ales pentru că decupa hârtia într-un mod incredibil de detaliat, dar lucra și cu mătase, ceară, sticlă sau acuarele. În 1697, însuși Țarul Petru cel Mare al Rusiei i-a vizitat atelierul din Amsterdam.

Expoziția a arătat că șansele unei femei de a deveni artistă depindeau mult de familia din care venea. Fetele din familii de artiști învățau meserie gratis, în atelierele taților sau ale fraților lor, fetele din familii bogate își permiteau să își angajeze profesori particulari, însă fetele sărace nu aveau aceste opțiuni și ajungeau să lucreze în fabrici de dantelă și materiale textile.

Cum își apărau identitatea și munca

Într-o lume în care bărbații dominau, unele artiste au vrut să arate clar scris cine sunt. Judith Leyster s-a pictat pe ea însăși, zâmbind, în jurul anului 1630. Avea pensulele în mână și avea o privire încrezătoare. A fost primită în asociația pictorilor din orașul Haarlem și a ajuns să aibă propriii ei elevi.

Maria Faydherbe, o sculptoriță în lemn, scria pe lucrările ei în latină: „Maria Faydherbe me fecit”( n.r. „Maria Faydherbe m-a făcut”). Era un lucru foarte rar atunci, pentru că aproape nimeni nu se semna pe sculpturile mici din lemn.

Maria Schalcken a fost salvată de propria semnătură. Mult timp s-a crezut despre un autoportret de-al ei că a fost pictat de fratele ei, care era și el un pictor cunoscut. Adevărul s-a aflat abia când cei care curățau tabloul i-au descoperit numele scris pe pânză.

Femeile se pricepeau și în lumea afacerilor

Aceste femei nu erau doar talentate, ci știau și cum să facă bani din arta lor. Clara Peeters folosea des aceleași obiecte sau modele în mai multe tablouri cu mâncare și flori. Făcând asta, termina tablourile mult mai repede și le putea vinde rapid.

Johanna Vergouwen picta copii după tablourile unor artiști celebri ca Rubens și Van Dyck, pe care le trimitea spre vânzare în alte țări. Pe atunci, să copiezi perfect un maestru era o meserie foarte respectată, nu o lipsă de originalitate.

În cadrul prezentării au fost expuse și broderii, dantele și decupaje în hârtie. La acea vreme erau considerate obiecte de lux și erau scumpe. Mai târziu ele s-au devalorizat și au ajuns să fie considerate „muncă de femeie”, fiind mai puțin valoroase decât o pictură.

O parte mai întunecată a bogăției

Bogăția din Olanda din acele timpuri venea din comerțul cu alte țări și din sclavie. Artista Maria Sibylla Merian a călătorit în Surinam, o colonie olandeză de atunci, ca să studieze plantele și insectele. Ea a recunoscut deschis că o mare parte din lucrurile pe care le-a aflat le știa de la oamenii înrobiți de acolo.

Printre însemnările ei se află și un detaliu dureros: femeile sclave foloseau o anumită floare (floarea de păun) ca să facă întrerupere de sarcină, preferând asta decât să își vadă copiii născându-se tot sclavie.

Cum au fost date la o parte, în favoarea bărbaților

Cărțile vechi de istorie arată că femeile erau foarte respectate la vremea lor. De exemplu, într-o carte celebră despre pictori scrisă în secolul XVIII de Arnold Houbraken, artista Anna Maria van Schurman apare desenată pe o pagină mai sus și mai mare decât Rembrandt, ceea ce arată statutul său, importanța ei.

Ulterior, în secolele XIX și XX, muzeele și istoricii au privilegiat pictura și sculptura realizate de bărbați. Lucrările din textil făcute de femei s-au stricat mai repede în timp, iar multe tablouri pictate de femei au fost puse din greșeală, sau chiar intenționat, pe seama unor pictori bărbați.

Așadar, aceste femei nu au fost uitate pentru că nu aveau talent, ci pentru că generațiile de după ele au ales ce să păstreze în muzee și ce să dea uitării.