Cine au fost tafurii, cei mai temuți oameni ai Primei Cruciade. Mâncau carne de om, potrivit unor cronici

Puține grupări asociate cruciadelor au rămas în istorie învăluite într-o imagine atât de întunecată precum tafurii. Descrise în izvoare medievale drept oameni săraci, zdrențăroși și extrem de violenți, aceștia ar fi însoțit armatele cruciaților în timpul Primei Cruciade și ar fi devenit o prezență de care se temeau atât populațiile musulmane, cât și unii dintre creștini.

Tafuri Foto: talhoffer.wordpress.com

Tafurii nu semănau cu imaginea clasică a cavalerului medieval. Nu aveau armuri strălucitoare, cai sau arme sofisticate. Erau descriși ca oameni îmbrăcați în zdrențe, desculți și lipsiți de proprietăți, care se hrăneau cu ceea ce găseau pe drum. În jurul lor au apărut însă povești despre jafuri, crime și chiar canibalism.

Povestea lor este legată de Prima Cruciadă, începută după apelul lansat în 1095 de Papa Urban al II-lea la Conciliul de la Clermont. Chemarea a mobilizat mulțimi de europeni care au pornit spre Orientul Apropiat pentru a cuceri Ierusalimul și a recupera locurile considerate sfinte pentru creștinătate, potrivit Adevărul.

Înaintea armatelor organizate ale nobililor au pornit oameni săraci, țărani, meșteșugari, vagabonzi, cerșetori și persoane fără avere. Această mișcare a rămas cunoscută drept „Cruciada săracilor” și a reprezentat prima etapă a Primei Cruciade, în 1096.

„Regele Tafur” și armata oamenilor fără avere

Mulțimile conduse de Petre Eremitul și Walter cel Sărac au traversat Europa într-o situație extrem de dificilă. Lipsa hranei și a resurselor a dus la jafuri, iar pe traseu au avut loc și atacuri violente împotriva unor comunități evreiești din Renania.

După ce au ajuns la Constantinopol, împăratul bizantin Alexios I Comnenul a decis să-i treacă rapid peste Bosfor, deoarece dezorganizarea și lipsa de disciplină reprezentau o problemă. Ajunși în Asia Mică, grupurile s-au împărțit și au început să atace așezări fără un plan militar coerent.

În octombrie 1096, o parte importantă a acestei armate a fost prinsă într-o ambuscadă de trupele sultanului Kilij Arslan I, în Bătălia de la Civetot. Mulți dintre cruciați au fost uciși, iar supraviețuitorii au fost transformați în sclavi.

În acest context au apărut și tafurii, o grupare formată, conform relatărilor medievale, din oameni extrem de săraci. Conducătorul lor ar fi fost un cavaler normand care și-ar fi vândut calul, armura și armele, alegând să trăiască în sărăcie și să pornească spre Țara Sfântă.

În jurul acestuia s-ar fi strâns țărani, cerșetori, vagabonzi, meșteșugari și oameni fără avere. Gruparea a ajuns să fie asociată cu numele „Tafur”, iar membrii săi ar fi depus un jurământ de sărăcie. Nu aveau voie să păstreze bani, haine luxoase sau arme de calitate.

Descrierile medievale îi prezintă aproape dezbrăcați, desculți și echipați cu ciomege, securi, ciocane și diverse unelte. Hrana lor era formată din plante, rădăcini și tot ceea ce puteau găsi pe traseu. În schimb, nu ar fi considerat jaful o încălcare a regulilor lor, mai ales atunci când victimele erau considerate „păgâni”.

Cronicarul francez Guibert de Nogent a lăsat una dintre descrierile cele mai cunoscute ale acestui grup: „În această armată exista un alt tip de oameni, care umblau desculți, nu purtau arme și nu aveau voie să dețină bani. Murdari, goi și săraci, ei mărșăluiau în fruntea tuturor”.

Potrivit aceluiași cronicar, oamenii aceștia se hrăneau cu „rădăcini de plante și cu cele mai amărâte lucruri care cresc din pământ”. Guibert de Nogent mai spune că un normand care fusese cândva cavaler și-a abandonat armele și hainele pentru a deveni conducătorul lor și și-a luat numele de Tafur.

Deși erau considerați o gloată, tafurii puteau avea un rol practic în timpul asediilor. Erau folosiți la transportarea hranei, la strângerea tributului și la activități legate de mașinăriile de război.

„Erau mai iscusiți la cărat povagă grea decât măgarii și catârii și se pricepeau la azvârlit proiectile fel de bine ca mașinăriile și catapultările de război”, scria Guibert de Nogent.

Poveștile despre canibalism și frica provocată în Orient

Imaginea tafurilor a devenit însă mult mai sumbră prin relatările despre cruzimea lor. Unele izvoare îi descriu ca pe niște luptători care atacau cu o ferocitate neobișnuită și care nu puteau fi controlați cu ușurință nici măcar de liderii cruciaților.

La un moment dat, guvernatorul Antiohiei le-ar fi cerut conducătorilor cruciaților să-i oprească, însă marii baroni ar fi recunoscut că nu aveau suficientă autoritate asupra acestei grupări.

Cea mai tulburătoare parte a poveștii este legată de acuzațiile de canibalism. Relatările medievale susțin că tafurii ar fi consumat carne de om, în special în timpul foametei care a însoțit asediul cetății Ma'arra din Siria.

Guibert de Nogent vorbește despre cadavrele găsite printre morții musulmani și despre zvonul care s-ar fi răspândit în rândul adversarilor cruciaților. „Mai mult, când bucăți de carne au fost găsite printre cadavrele păgânilor la Ma'arra și în alte părți, în timpul unei foamete cumplite, un zvon oribil (...) s-a răspândit pe scară largă printre păgâni”, scria cronicarul.

Potrivit relatării sale, s-a ajuns chiar la o scenă menită să amplifice frica adversarilor. Un cadavru al unui turc ar fi fost scos la vedere, pus pe foc și fript, astfel încât cei care priveau să creadă că oamenii din armata cruciată chiar consumau carne umană.

Guibert de Nogent susținea că acest lucru i-a făcut pe turci să se teamă și mai mult de tafuri decât de ceilalți cruciați.

Povești similare apar și în „Chanson d’Antioche”, unde tafurii sunt prezentați într-o manieră și mai brutală. Cercetătoarea Jennifer Markey de la Universitatea din Bristol arată că, spre deosebire de unele cronici, poemul îi descrie pe tafuri practicând canibalismul în mod deschis.

„Aceasta demonstrează o trecere de la tacticile de supraviețuire descrise în general în cronici, la o versiune mai ritualică a canibalismului, folosită totodată ca o formă de violență împotriva inamicului”, preciza Jennifer Markey în studiul „The Tafurs in the Chanson d’Antioche and Estoire d’Antioche”.

În relatarea analizată de cercetătoare, tafurii s-ar fi plâns de foame, iar Petru Sihastrul le-ar fi indicat să mănânce trupurile turcilor. Textul descrie jupuirea și prepararea cărnii, iar locuitorii Antiohiei ar fi privit scena cu groază.

După încheierea Primei Cruciade, tafurii dispar treptat din izvoarele istorice. Nu există o explicație certă privind destinul lor. Relatările lasă deschise mai multe posibilități, inclusiv aceea că unii dintre ei ar fi fost uciși în Orient, în timp ce alții s-ar fi întors în Europa și s-ar fi răspândit în diverse grupuri.