Când și de ce s-a rupt prietenia România-Iugoslavia. De la aliați au ajuns rivali
În imaginarul colectiv românesc, o expresie a traversat deceniile: România are doar doi vecini buni – Serbia (fosta Iugoslavie) și Marea Neagră. Acest clișeu nu s-a născut dintr-o idilă diplomatică artificială, ci dintr-o realitate istorică: România și Iugoslavia nu s-au confruntat niciodată direct pe câmpul de luptă. Iar relațiile dintre cele două state au fost, în prima jumătate a secolului XX, caracterizate de o solidaritate regională autentică. Tocmai de aceea, ruptura brutală din 1941 a venit ca un șoc – nu doar diplomatic, ci și simbolic. Ce a dus, așadar, la destrămarea unei prietenii considerate de nezdruncinat?
De la alianțe solide la primele fisuri
În perioada interbelică, România și Iugoslavia au fost membre fondatoare ale celor două mari alianțe regionale: Mica Antantă (1921, alături de Cehoslovacia) și Înțelegerea Balcanică (1934, împreună cu Grecia și Turcia). Ambele aveau ca scop apărarea status quo-ului teritorial stabilit prin tratatele de pace de după Primul Război Mondial și contracararea revizionismului maghiar și bulgar. La nivel declarativ și strategic, colaborarea părea solidă și promițătoare.
Dar în culisele politicii externe, fisurile începuseră deja să se contureze.
Pactul de pritenie cu Bulgaria (1937)
Primul semnal de alarmă pentru România a fost dat în ianuarie 1937, când Iugoslavia a semnat pe cont propriu un pact de prietenie cu Bulgaria. Nu a informat în prealabil celelalte state din Înțelegerea Balcanică, încălcând astfel spiritul alianței. Pentru România, care vedea în Bulgaria o amenințare teritorială constantă (din cauza pretențiilor asupra Cadrilaterului), gestul a fost considerat o trădare. Era o breșă într-un front comun care ar fi trebuit să funcționeze prin consens și consultare.
Prăbușirea Micii Antante (1939)
Al doilea moment de ruptură a venit în martie 1939, odată cu dezmembrarea Cehoslovaciei sub presiunea Germaniei naziste. Cu acest eveniment, Mica Antantă înceta să mai existe de facto. Iugoslavia nu a dorit să intervină și a refuzat să își asume vreo obligație de apărare colectivă în cazul unei agresiuni germane, în ciuda încercărilor disperate ale guvernului cehoslovac. România, la rândul ei, a adoptat o poziție ambiguă, ezitantă – dar, chiar și așa, s-a simțit trădată de lipsa de solidaritate a fostului partener.
Restabilirea relațiilor Iugoslaviei cu URSS (1940)
Ultima și, poate, cea mai dureroasă lovitură a venit în martie 1940, când Iugoslavia a restabilit relațiile diplomatice cu Uniunea Sovietică, exact în momentul în care Moscova își revendica public Basarabia – teritoriu românesc. Gestul Iugoslaviei a fost perceput la București ca o abdicare de la orice formă de solidaritate regională. România, aflată într-o poziție vulnerabilă și izolată, nu mai putea conta nici măcar pe prietenia vecinului sud-vestic.
În vreme ce Iugoslavia încerca să-și securizeze poziția în Balcani printr-o apropiere progresivă de Germania, Italia și chiar Bulgaria, România intra într-o spirală a dezastrului. În 1940, România pierdea succesiv Basarabia (în fața URSS), nordul Transilvaniei (în fața Ungariei) și Cadrilaterul (în fața Bulgariei), iar echilibrul său geopolitic era complet pulverizat.
La 10 octombrie 1940, trupele germane intrau în România, consolidând regimul antonescian și începând o perioadă de dictatură. Pe fundalul acestor crize interne, România a ieșit oficial din Înțelegerea Balcanică, pe 29 septembrie 1940, act care a pecetluit oficial destrămarea legăturilor cu Iugoslavia.
În primăvara anului 1941, rupturile anterioare au devenit ireversibile. Germania, dornică să-și asigure Balcanii, a planificat invadarea Iugoslaviei. România, aliată de facto a Axei, a permis trupelor germane să tranziteze teritoriul său pentru a ataca Iugoslavia. Acest act a pus capăt oricărei ambiguități: cele două țări, cândva aliate strategice, deveniseră rivale geopolitice.
