Locurile din București care îți dau fiori. Casele de care turiștii fug cel mai des

Legende urbane sau nu, cert este că unele case abandonate dau fiori pe șira spinării, din cauză că arată de parcă spiritele rele bântuie incinta locuințelor. 

Locuri bântuite în București/sursă foto: Pixabay

  Află mai multe despre colțurile Capitalei care nu sunt foarte primitoare cu vizitatorii.  

Cimitirul Bellu, un loc al sufletelor demult plecate

Cimitirul Bellu (Cimitirul Șerban Vodă) a fost înființat în 1859 pe terenul donat de baronul Barbu Bellu și nu este doar cel mai mare loc de odihnă veșnică din București – cu aproximativ 500.000 de oameni înmormântați aici de-a lungul a peste 160 de ani – ci și un adevărat muzeu în aer liber, potrivit Umblu-teleleu.

Printre marile personalități românești din istorie care se odihnesc în Cimitirul Bellu se numără: Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Nichita Stănescu, Toma Caragiu, Maria Tănase, Laura Stoica, dar și alte nume din domeniul afacerilor, artei, învățământ.

Cu toate acestea, Cimitirul Bellu are în spate și câteva povești întunecate, unele mai puțin cunoscute.

Cavoul Iuliei Hașdeu este cel mai misterios loc din cimitir. Fiica savantului Bogdan Petriceicu Hașdeu a murit la doar 19 ani, răpusă de tuberculoză. Devastat, tatăl ei s-a dedicat ședințelor de spiritism și susținea că a comunicat cu spiritul fiicei sale, care i-ar fi dictat planurile cavoului – același cu cele ale Castelului din Câmpina.

Pe cavou apare inscripția „Mai șezi puțin!”. Inițial, trupul Iuliei era păstrat într-o casetă de cristal, pentru ca savantul să-și poată privi fiica, însă cavoul a fost vandalizat de mai multe ori, iar într-un episod cumplit, a dispărut chiar craniul Iuliei. Este cel mai vandalizat monument din cimitir, iar de mulți ani trecătorii îl văd legat cu lanțuri.

Monumentul Sofiei Mavrodin – tânăra alpinistă moartă la 28 de ani – are forma unei stânci pe care fata se cațără spre înaltul cerului. Legenda spune că tatăl, om bogat, ar fi cărat bucată cu bucată stânca pe care fiica s-a prăbușit, până la mormântul ei.

Pe  acoperișul cavoului stă o bilă mare de piatră care închipuia, pâna la cutremurul din 1977, globul pamântesc. Sfera s-a prăbușit de pe umerii celor doi sfincși aflați pe post de Atlas. După ce un sobor de preoți a sfințint-o, a reușit să fie pusă la loc, deoarece toti cei care au încercat înainte să o urnească din loc, au murit la scurt timp. 

Monumentul familiei Poroineanu este considerată o capodoperă a sculptorului italian Raffaello Romanelli. Mormântul este învăluit într-una dintre cele mai cunoscute legende ale cimitirului.

Se spune că Constantin Poroineanu, moșier bogat din Caracal căsătorit la București, ar fi avut la Paris o aventură cu o femeie din care s-a născut o fetiță. Ani mai târziu, fiul lui Constantin, Sergiu, pleacă să studieze la Paris, se îndrăgostește și aduce în țară o tânără franțuzoaică pe care vrea să o ia de soție. Doica familiei a descoperit adevărul: cei doi erau frați. Disperat, fratele și-ar fi împușcat sora și apoi s-ar fi sinucis. Istoricii spun că nu este decât o legendă inspirată de monumentul cu femeia pe catafalc și bărbatul îngenuncheat, însă atmosfera locului întreține povestea tristă.

Cartierul Uranus: orașul dispărut pe care s-a construit Parlamentul

Cartierul Uranus nu este un loc bântuit de fantome, ci de amintirea a 40.000 de oameni strămutați și a unei populații rase de pe harta lumii.

În anii ’80, pe o suprafață de aproximativ 7 kilometri pătrați din Bucureștiul istoric, buldozerele lui Ceaușescu au pus la pământ peste 9.300 de locuințe, 17 biserici, spitale și instituții întregi, pentru a face loc Casei Poporului, Casei Academiei și bulevardului Victoria Socialismului.

Cei care s-au plimbat noaptea prin parcările dezolante din spatele Casei Academiei sau prin Parcul Izvor – care, până în 1986, era un cartier viu, cu străzi în pantă pavate cu piatră cubică și case interbelice – susțin că au senzația ciudată că pașii le răsună diferit, că aerul e mai dens, că sunt chiar urmăriți de un spirit.

Se spune că o familie întreagă de pe strada Orăscu s-ar fi sinucis după ce a primit ordin de demolare pentru casa în care investise toată viața. Iar în zona din jurul Casei Poporului, fostele conducte de apă ale cartierului mai ies la suprafață printre crăpăturile plăcilor de beton, ca o amintire a caselor care odată găzduiau mii de familii.

 Spitalul Filantropia: locul în care mureau sute de oameni pe zi

Spitalul Filantropia, înființat în 1813 prin hrisovul domnitorului Ioan Gheorghe Caragea la inițiativa medicului Constantin Caracaș, a fost primul spital civil modern din România. Astăzi, este cunoscută ca cea mai veche maternitate din țară, cu peste 200 de ani de istorie. 

 În 1812, odată cu venirea pe tronul Țării Românești a domnitorului fanariot Caragea, a izbucnit „ciuma lui Caragea” – una dintre cele mai mari catastrofe medicale din istoria Bucureștiului. Boala a fost adusă, se spune, chiar de unul dintre oamenii din suita domnitorului, mort pe drum de la Constantinopol. Între 1812 și 1814, ciuma bubonică a omorât peste 40.000 de bucureșteni, adică jumătate din populația orașului și 70.000 de oameni din Țara Românească.

În punctul maxim al epidemiei, mureau 300 de oameni pe zi. Spitalele Colțea și Pantelimon, singurele din oraș, au devenit suprapopulate. Cioclii (membrii „breslei cioclilor”, înființată la finalul secolului XVII tocmai pentru asta) mergeau cu căruțe din casă în casă și colectau cadavrele. Mirosul de putrefacție devenise parte din viața de zi cu zi a Bucureștiului. În toamna lui 1813, atât de multe cadavre se acumulau încât singura soluție au fost gropile comune, săpate la marginile orașului și acoperite cu var.

În acest infern, doctorul Constantin Caracaș – român macedonean, doctor în filosofie și medicină la Viena, medic-șef al orașului București – decide să fondeze un spital nou.

La 30 iulie 1813, în plină ciumă, domnitorul Caragea emite hrisovul de înființare. Spitalul, denumit inițial „spitalul nemernicilor săraci” (în sensul vechi de „străini, cerșetori”), urma să primească bolnavi „de ambele sexe, fără nici o deosebire de religie, rasă, naționalitate sau patimă” și fără plată.

Pe 31 iulie, chiar a doua zi, Constantin Caracaș avea să moară răpus de ciumă, după ce a primit hrisovul de înființare al clinicii. Din 1989, clădirea spitalului a rămas abandonată, după ce Institutul Oncologic a fost mutat la Fundeni.

În urmă au rămas holuri goale, saloane cu paturi ruginite, geamuri sparte, seringi  aruncate pe jos și oameni fără adăpost, care dorm în camerele unde se recoltau analize.

Hotel Cișmigiu: locul unde strigătele de ajutor nu au fost auzite

În 1970, hotelul Cișmigiu s-a închis din cauză că nu a primit reabilitările necesare, însă în 1990, a fost transformat în hotel de studenți de către Academia de Teatru și Fillm.

Potrivit Historia, există o legendă urbană despre un grup de studenția care au locuit în hotelul Cișmigiu. 

O studentă din Republica Moldova, din prima sau a doua generaţie de studenţi basarabeni de la actorie, se prăbuşeşte în casa liftului. Tânăra nu a murit, ci a supravieţuit, suferind în  încă trei ore de la nefericitul eveniment, iar mai apoi a murit. Fata a strigat trei ore după ajutor, însă nimeni nu a auzit-o.

Pasionații de paranormal spun că și acum pot auzi țipetele tinerei, care vin din casa liftului prăbușit.

Mănăstirea Chiajna, locul de rugăciune nesfințit 

Mănăstirea Chiajna este mănăstire mare, cu ziduri groase, motiv pentru care turcii au „confundat-o‟ cu o cetate şi au atacat-o. În plus, istoria mai arată că aici şi-au găsit refugiul şi bolnavii de ciumă. Tot aici, din cauza aceleiaşi boli, şi-a găsit sfârşitul Mitropolitul Ţării Româneşti, Cozma. În urma morții sale, clopotul lăcașului de cult a fost aruncat în Dâmbovița și a fost lăsat totul în urmă. Cei mai mulţi spun că aceste evenimente negative au avut loc din cauză că pământul şi mănăstirea nu au apucat să fie sfinţite.

Localnicii susțin că pot auzi și acum bătăile clopotului și chiar dacă au încercat să arate înregistrări audio, au fost pasate ca fiind parte din legenda urbană. 

Orfelinatul din care copii nu au mai plecat niciodată

Un orfelinat de pe Strada Franceză nr 13 ar fi bântuit de spiritele a 203 copii orfani, care au fost aduși de către Stavrache Hagi-Orman, patronul instituției. Acesta îi înfometa pe copii și îi lăsa să moară de epuizare. Mulţi dintre cei care trec pe lângă această casă cu obloanele trase de zeci de ani, povestesc cum, după miezul nopţii, încă se mai aud vocile ascuţite ale micuţilor care strigă „Vrem apă! Apă!‟.