Patimile lui Ioan Slavici. De la acuzații de spionaj la umilința publică din partea lui Nicolae Iorga
Ioan Slavici a trăit o viață marcată de suspiciuni și procese, ideile sale politice fiind adesea considerate contrare intereselor țării. Înainte de Marea Unire, a fost privit cu ostilitate atât de autoritățile austro-ungare, cât și de cele românești. Cu șase ani înainte să moară, eveniment de la care, pe 17 august, s-au împlinit 100 de ani, era judecat pentru spionaj în favoarea Germaniei.
La 72 de ani, Ioan Slavici se afla în fața Curții Marțiale, convins că sfârșitul îl va găsi acolo. Deși literatura română îi datorează personaje ca Popa Tanda, Pădureanca, Zâna Zorilor sau Negru-împărat, pentru acuzatorii vremii nu era decât un „trădător”.
Conducător al unui ziar filogerman
În 1914, Slavici conducea ziarul „Ziua”, publicație apropiată de Germania, care pleda pentru neutralitatea României în Primul Război Mondial. Atitudinea i-a adus eticheta de „dușman al neamului”. El însuși nota, mai târziu, în cartea „Închisorile mele”:
„Îmi aduceam aminte, de câte ori am grăit de rău oștirea română spuind că ea nu e pregătită din ajuns pentru răsboiu. Am grăit de rău fruntașii țării spuid că ei, care au adus la stare de părăginire statul român, nu sunt în stare să organizeze o Românie mare și s-o consolideze. Grăit-am de rău chiar poporul român stăruind cu încăpățânare în gîndul că el nu e sufletește pregătit pentru realisarea visului secular. Încă mai greu am păcătuit spuind că Rușii și Sîrbii, buni aliați ai țării, sunt cei mai primeșdioși dintre dușmanii neamului românesc, iar pe Franța și pe Anglia n-avem să ne răzămăm, căci ele au în vedere numai propriile interese și au să ne sacrifice.
Pe mine, lucru acesta, deocamdată, nu poate să mă încânte, nici mai ales să mă umple de căință pentru că am stăruit ca frații mei să nu intre în luptă alăturea cu Rusia și cu Slavii cei ce din toate părțile se revarsă puhoi cotropitor asupra neamului românesc“.
Interogatoriul prefectului
Într-una dintre anchetele prin care a trecut, Slavici a fost primit de prefect într-o atmosferă ironică: „„un tânăr ras după prescrierile celei din urmă mode și cam istovit de munca grea, în care-și petrece zilele și nopțile, m-a primit tolănit în fotoliul său, a scos din scumpa sa tabachieră o țigaretă, a aprins-o cu un gest de Sherlock Holmes, a tras câteva fumuri pe pufăite, apoi a început să mă ispitească “.
Scriitorul s-a apărat amintind de un concurs lansat în ziarul „Ziua”, prin care învățătorii erau invitați să scrie despre percepția sătenilor asupra războiului. Din cele 80 de răspunsuri primite, 30 au fost premiate și tipărite, mai întâi în ziar, apoi într-o broșură. Slavici nota cu amărăciune: „D-l Corbescu, prinzînd a veste, a confiscat exemplarele pe care le-a mai găsit la tipografie și le-a aruncat pe foc“.
După ce a dat toate explicațiile cerute, prefectul i-a spus că este liber. „Da ceva la mână nu-mi dați?“. „Nu e nevoie“, i s-a răspuns.
O zi de naștere umilită
Ioan Slavici povestea că una dintre cele mai grele lovituri a venit chiar în ziua sa de naștere:
„După cartea de botez pe care mi-a dat-o popa de la Șiria, eu m-am născut la 18 ianuarie 1848. Împlineam deci la 19 ianuarie 1919 vârsta de 71 de ani. Tocmai în ziua aceasta, drept felicitare de ziua nașterei mele, am fost citat la curtea marțială“.
Pe drum, l-a întâlnit pe Nicolae Iorga. „Zărindu-mă, el s-a oprit și a scuipat spre mine tare și cu multă ostentațiune “. Gestul l-a marcat, iar Slavici a notat cu amărăciune: „Ăstuia nici la cele mai adînci bătrînețe n-o să-i mai vie mintea “.
Citește mai multe pe Adevărul.ro
