Povestea impresionantă a Ramonei. Diagnosticată cu paralizie cerebrală încă din copilărie, a absolvit facultatea și a publicat trei cărți

Pentru mulți oameni, o astfel de veste ar fi putut însemna o viață plină de limite. Pentru Ramona Lengyel, însă, diagnosticul de paralizie cerebrală primit în copilărie a fost doar începutul unei lupte care avea să îi definească întreaga existență.  

Medicii nu îi dădeau șanse, dar a reușit să învingă toate pronosticurile/ sursa foto: Libertatea.ro

Născută la Brașov, Ramona a crescut într-o familie care a ales să o trateze ca pe orice alt copil. Mama sa a avut un rol esențial în recuperarea ei, dedicând zilnic ore întregi exercițiilor și terapiilor necesare. În loc să fie protejată excesiv, a fost încurajată să socializeze, să învețe și să își construiască propriul drum.

  „Pentru ei nu am fost niciodată «copilul bolnav». Nu m-au izolat în casă și nu m-au protejat excesiv. În fiecare zi eram afară, în mijlocul altor copii, iar casa noastră era mereu plină de prieteni și de joacă. Acest lucru m-a ajutat să mă dezvolt emoțional și social, să capăt încredere în mine și să mă simt parte din comunitate. Mama a crezut toată viața că într-o zi voi merge singură”, a spus Ramona pentru Libertatea.

A demonstrat că poate acolo unde mulți îi spuneau că nu are nicio șansă

Drumul prin școală și facultate nu a fost deloc ușor. Ramona s-a lovit de prejudecăți, neîncredere și obstacole administrative care i-au făcut parcursul mult mai dificil decât al colegilor săi.

  „Mama a dus o luptă dură cu sistemul de învățământ preșcolar și primar pentru ca eu să fiu primită mai întâi la grădiniță, apoi la școală. Ea și-a dorit foarte mult să am șansa unei educații normale și a făcut tot ce i-a stat în putere pentru ca acest lucru să se întâmple. În același timp, a încercat să mă pregătească și pentru reacțiile celor din jur, pentru răutățile copiilor sau ale oamenilor care nu știau cum să se comporte atunci când mă vedeau”, mai spune ea.

 „Experiența de la grădiniță nu a fost una foarte încurajatoare. De cele mai multe ori eram doar un decor. Nimeni nu mă întreba nimic, nu mă implica în activități și nu simțeam că fac parte cu adevărat din colectiv. Singurul lucru frumos din acea perioadă a fost faptul că mi-am făcut o prietenă, care la rândul ei avea o familie minunată”, își amintește Ramona Lengyel.

Cu toate acestea, nu a renunțat. A terminat Facultatea de Litere, a continuat să studieze și să scrie, chiar și atunci când unii profesori îi contestau capacitățile înainte de a-i cunoaște rezultatele.

  „Pentru prima dată în viață am simțit că boala mă împiedică să fac față unui examen. Ritmul probelor a fost peste puterile mele. Am solicitat adaptări rezonabile, precum timp suplimentar sau posibilitatea de a scrie pe laptop, însă decanul a refuzat aceste cereri. Pe parcursul facultății am întâmpinat dificultăți și cu unii profesori.”.... Cel mai greu de acceptat a fost însă momentul în care decanul i-a spus mamei mele să renunț la facultate, pentru că «nu este de mine», făcând referire la presupusul meu retard mintal”.

Privind în urmă, spune că cea mai grea luptă nu a fost cu boala, ci cu etichetele puse de cei din jur. 

 „ Renunțarea la licență a fost una extrem de grea, pentru că a însemnat să mă opresc chiar înainte de finalul unui drum lung”.

Scrisul i-a oferit libertate și un nou sens

De-a lungul timpului, Ramona a publicat trei volume de proză scurtă și a transformat scrisul într-o parte esențială a vieții sale. Pentru ea, cuvintele au devenit nu doar un mod de exprimare, ci și o formă de independență.

  „Fiecare reușită din viața mea a avut o semnificație specială, dar momentul în care am câștigat primii bani din scris a fost cu adevărat unic. Publicarea celor trei cărți de proză scurtă, fiecare articol apreciat pe blogurile mele și fiecare reclamă scrisă pentru o companie contra cost au însemnat mult mai mult decât simple realizări profesionale. Pentru mine, fiecare dintre aceste succese a reprezentat o victorie împotriva tuturor celor care m-au jignit, m-au judecat după aspectul fizic sau m-au umilit de-a lungul anilor” 

  „Ziua în care am primit primii bani din munca mea de scriitor este o zi pe care nu o voi uita niciodată. A fost momentul în care am simțit că am câștigat definitiv lupta cu toate prejudecățile și cu toți cei care nu au crezut în mine.” a mai spus aceasta.

  Primii pași, „o victorie asupra fricii”

Momentul în care Ramona a reușit să facă primii pași singură a fost unul dintre cele mai importante din viața ei și spune că este foarte greu de descris în cuvinte ce a simțit atunci, pentru că în spatele acelor câțiva pași se aflau ani întregi de muncă, de speranțe, de dezamăgiri și de luptă. „Multă vreme, atât eu, cât și cei din jurul meu am crezut că nu voi putea ajunge niciodată să merg singură. Mama muncise enorm pentru recuperarea mea, însă după mulți ani de terapie progresul părea să se oprească. Ajunsesem să cred că am atins limita posibilităților mele. De aceea, atunci când la Institutul Peto din Budapesta am început să învăț pas cu pas cum să stau singură în picioare și cum să mă deplasez cu ajutorul unui baston, am simțit că mi se deschide o lume nouă.”

Asociația „Drumul Independenței”: Soluții reale contra unui sistem ostil

Toate traumele și disfuncționalitățile experimentate în interiorul sistemelor sanitar și educațional din România au determinat-o pe Ramona să treacă la acțiune. În anul 2023, aceasta a înființat Asociația „Drumul Independenței”, un proiect dedicat sprijinirii directe a persoanelor cu nevoi speciale care caută autonomie.

Unul dintre cele mai de succes proiecte derulate de asociație s-a desfășurat în anul 2025, sub titlul „Stomatologul persoanei cu dizabilități”, o inițiativă susținută prin Brașov Heroes și Fundația Comunitară Brașov. Prin intermediul acestui program, realizat în parteneriat cu medicii specialiști de la Clinica 32 din Brașov, Ramona a reușit să ajute un tânăr cu deficiențe severe de vedere să își învingă atacurile de panică și frica paralizantă de tratamentele dentare. Aceste reușite îi confirmă zi de zi Ramonei că adevărata independență nu înseamnă absența dificultăților, ci curajul de a construi punți acolo unde societatea ridică doar ziduri.