De ce trebuie să avem răbdare. Pilda din care ai ce învăţa

Şatim cu toţii că răbdarea e o calitate, un fel de virtute pe care ar trebui s-o avem cu toţii, cel puţin în anumite momente ale vieţii, pentru a trece cu bine peste ele. Şi uneori dăm dovadă de răbdare, dar de cele mai multe ori constatăm că ar fi trebuit să avem răbdare prea târziu. 

Se spune că în Egipt trăia cuviosul Dula, un tânăr monah uimitor de smerit şi ascultător.

El nu contrazicea niciodată pe nimeni, se supunea tuturor – iar asta îi scotea din sărite pe cei ce nu aveau asemenea însuşiri sfinte. 

În Vieţile Sfinţilor aflăm numeroase pilde de uluitoare răbdare a jignirilor şi chiar a bătăilor de către oameni cu totul nevinovaţi, în Egipt trăia cuviosul Dula, un tânăr monah uimitor de smerit şi ascultător. 

El nu contrazicea niciodată pe nimeni, se supunea tuturor – iar asta îi scotea din sărite pe cei ce nu aveau asemenea însuşiri sfinte. Au început să îl defaime şi să îl prigonească, au început să îl clevetească – iar el îndura totul în tăcere. La început i-a fost greu să se deprindă cu răbdarea şi cu tăcerea când era defăimat, însă Duhul Sfânt, pogorându – Se în inima lui, l-a învăţat să se liniştească, i-a dat pace adâncă – şi iată ce lucru uimitor s-a întâmplat cu el. 

Dula mergea în fiecare zi la biserică, însă odată s-a îmbolnăvit şi a rămas la chilie, iar în timpul slujbei un frate a furat sfintele vase. Clevetitorii care tot timpul îl vorbeau de rău pe cuvios au mers la stareţ şi i-au zis: „Bineînţeles că Dula a furat, fiindcă nu era atunci în biserică”. Stareţul a adunat soborul mănăstirii şi a făcut judecată. 

La judecată, Dula şi-a tăgăduit la început vina, încercând să se îndreptăţească, însă văzând că nu i se dă crezare şi încredinţându-se de faptul că toţi îl duşmănesc, a tăcut, şi-a plecat capul şi a zis: „Iertaţi-mă, părinţilor şi fraţilor: am păcătuit”. L-au osândit şi l-au bătut crunt cu toiegele, dar nu s-au mulţumit cu atât şi l-a dat pe mâna judecăţii lumeşti. 

Nici în faţa judecătorului Dula n-a încercat să se dezvinovăţească, ci a zis: „Iertaţi-mă: am păcătuit”. Judecata a hotărât să i se taie amândouă mâinile. Când adevăratul hoţ a aflat asta, s-a îngrozit, i s-a făcut milă de Dula, a mers la stareţ şi a recunoscut că el a săvârşit fapta. Dula a mai trăit trei zile şi s-a săvârşit cu pace, fiind socotit în ceata pătimitorilor lui Hristos.

Sursă: doxologia