De ce alegem să minţim?

Cu toţii minţim. Este o caracteristică universal... umană: fie că este vorba despre o persoană bună, care spune o minciună pentru a nu răni sentimentele cuiva, fie că vorbim despre minciuni distructive.

Nu orice părinte îi poate spune copilului aflat încă la o vârstă fragedă cum a fost adus pe lume sau cine este Moş Crăciun. Iar poate cea mai uzuală minciună este răspunsul la întrebarea „Ce faci?”. Şi asta pentru că ne-am obişnuit să spunem „Bine”. Mai mult,a devenit chiar un automatism. Când suntem întrebaţi ce mai facem,nu ne apucăm să-i povestim interlocutorului că de dimineaţă ne-am certat cu partenerul de viaţă sau că la birou am primit o mustrare din partea şefului sau că banca ne-a  mărit rata creditului. Într-un cuvânt,minţim. Şi facem asta la cea mai simplă întrebare posibilă. Pe de altă parte însă,susţinem sus şi tare că onestitatea este importantă într-o relaţie. 

Minciuna se „învaţă” de la vârste fragede

Minciuna,spune Robert Feldman,profesor de psihologie la Universitatea din Massachusetts,este o deprindere de bază pe care o învăţăm de la vârsta de trei ani. Mai mult,o vom folosi toată viaţa ca mijloc de a atinge succesul:social,profesional,sexual,politic. Doctorul psiholog Aurelia Moraru este de părere că un copil mic,care cu greu face distincţie între real şi imaginar,alterează adevărul,dar că nu minte. Când el fabulează sau înfrumuseţează  realitatea,nu face decât să cedeze unei tendinţe normale. Adevarăta minciună apare după vârsta de şase sau şapte ani,constituind aproape întotdeauna o conduită de eschivare,în general destinată să evite o mustrare.