De ce minţim

Nu este niciun secret: cu toţii minţim. Oricând avem ocazia să cosmetizăm adevărul, să-l omitem sau să-l inventăm, pentru că ne ajută să ocupăm un loc de muncă mai bine plătit, de exemplu, minţim fără să ne gândim la consecinţe.

Când minţim,fie o facem pentru o cauză nobilă,cum ar fi să-i spunem unei persoane care încearcă să piardă în greutate că rezultatele se văd deja,fie prezentăm un adevăr imaginar în avantajul nostru,motivele,spun oamenii de ştiinţă,fiind legate de stima de sine. „Atunci când ne scade stima de sine,apelăm fără ezitare la minciuni salvatoare“,afirmă psihologul american Robert Feldman.

…din compasiune

Uneori,minciuna reprezintă un rău necesar la care apelăm chiar şi de câteva ori pe zi. „Chiar mă gândeam la tine şi voiam să te sun…!“,„Şi mie mi-e dor de tine!“ sau,poate cea mai gravă dintre minciunile într-un cuplu:„Şi eu te iubesc!“,care apare din compasiune şi dorinţa de a nu răni sentimentele celuilalt. Din păcate,acesta va suferi mai devreme sau mai târziu,de două ori mai puternic,o dată că nu-i sunt împărtăşite trăirile şi a doua,că a fost minţit.

Omiterea,tot un neadevăr

Ne împrietenim cu minciunile încă de mici copii,când nu avem percepţia realităţii,apoi ne bazăm pe „ajutorul“ lor în adolescenţă şi la maturitate şi până la sfârşit. Mulţi dintre cei care părăsesc această lume o fac cu demnitate,spunând că nu le este frică de ce urmează sau că nu mai simt durerile.