Lavinia Pîrva, mesaj despre presiunea pe care părinții o pun asupra copiilor: „Și copilăria este viață”

Ștefan Bănică și Lavinia Pârva trăiesc o frumoasă poveste de dragoste departe de ochii curioșilor, cei doi fiind foarte atenți la momentele pe care aleg să le împărtășească din viața de familie. Alături de Alexandru, fiul lor în vârstă de șapte ani, artiștii reușesc să îmbine viața de familie cu cea profesională.

Ștefan Bănică și Lavinia Pârva alături de fiul lor, Alexandru. Foto: Facebook/Instagram

De curând, Lavinia Pârva a transmis un mesaj amplu pe rețelele de socializare, în care a reflectat asupra felului în care unii părinți ajung să pună presiune pe copiii lor pentru a urma anumite direcții, activități sau pasiuni în care aceștia nu se regăsesc.

Mesajul Laviniei Pârva a atras atenția fanilor 

În mesajul său, soția lui Ștefan Bănică vorbește despre tendința unor părinți de a-și ghida prea mult copiii către o anumită direcție, fie pentru că își doresc ca aceștia să aibă succes, fie din dorința de a ține pasul cu ceilalți copii. Lavinia Pârva susține că, uneori, părinții ajung să confunde ceea ce cred că este bine pentru copil cu ceea ce acesta își dorește cu adevărat. Artista atrage atenția și asupra presiunii de a performa încă de la vârste fragede.

„Cred că una dintre cele mai mari provocări ale unui părinte este să aibă curajul să nu facă exact ce fac ceilalți atunci când simte, undeva în străfundul lui, că acel «ceva» nu i se potrivește copilului său. Pentru că, de multe ori, copilul o va face. Se va adapta. Va învăța. Va executa. Poate chiar va performa. Dar cu ce preț?

Eu nu cred într-o copilărie în care, preponderent, copilul trebuie să facă totul cu orice preț. Să țină pasul cu orice preț. Să performeze cu orice preț. Să intre într-un șablon doar pentru că acel șablon ne liniștește pe noi, adulții. Sigur că există lucruri care trebuie făcute chiar dacă nu-i plac. Există reguli, responsabilități, limite, frustrare. Copilul are nevoie și de ele. Dar cred că este o diferență uriașă între a-l învăța să treacă prin disconfort și a-i construi întreaga copilărie în jurul lui”, începe mesajul Laviniei Pârva, publicat pe rețelele de socializare. 

Ce spune despre părinții care aleg în locul copiilor 

Artista continuă prin a explica faptul că multe dintre așteptările părinților provin din tipare cu care aceștia au crescut și pe care ajung să le transmită, la rândul lor, copiilor.

„Există mereu o distanță între ceea ce «știm» că ar trebui să facem și ceea ce simțim, uitându-ne cu adevărat la copilul nostru, că i-ar face bine. Iar ceea ce «știm» vine, de multe ori, din niște șabloane pe care nici măcar nu le-am ales noi. Sunt șabloanele copilăriei noastre, ale părinților noștri, ale școlii în care am crescut, ale societății. Și apoi ne uităm în jur. Auzim părinți vorbind despre copii de șase-șapte ani care citesc cărți de sute de pagini, care fac matematică mult peste nivelul vârstei lor, care au programul plin de activități și rezultate extraordinare.

Și primul impuls este aproape inevitabil: «Al meu de ce nu face asta?», «Oare am greșit undeva?», «Oare ar trebui să trag mai mult de el?» Poate că da. Poate că acel copil citește sute de pagini pentru că asta îl fascinează. Poate că matematica este bucuria lui și atunci este minunat să fie încurajat. Dar poate că, alteori, în spatele unei performanțe atât de timpurii stă și frica noastră, a părinților. Frica aceea că nu va fi suficient de bun, că nu va performa, că nu va reuși mai târziu.”

„Cât vine din frica noastră pentru ceea ce va deveni”

Lavinia Pârva vorbește apoi despre dorința părinților de a-și pregăti copiii pentru viitor încă de la vârste foarte mici și despre riscul ca, în acest proces, copilăria să fie grăbită. Din punctul său de vedere, lucrurile nu ar trebui grăbite, ci lăsate să decurgă normal și la timpul lor. 

„Și atunci începem să-l pregătim pentru viitor aproape din momentul în care începe să meargă în picioare. Să știe mai repede, să facă mai mult, să fie înainte, să nu rămână în urmă. Începem să pregătim adultul când copilul abia începe să descopere lumea. Nu spun că este bine sau rău. Mă întreb doar cât din ceea ce cerem unui copil atât de devreme vine din ceea ce este și își dorește el și cât vine din frica noastră pentru ceea ce va deveni.”

„De ce performanța copilului de lângă mine trebuie să devină imediat lipsa copilului meu?”

În continuare, artista lansează o întrebare care i-ar putea pune pe gânduri pe mulți părinți și îi îndeamnă pe aceștia să se gândească dacă ceea ce își doresc pentru copiii lor reflectă cu adevărat nevoile și dorințele celor mici sau propriile temeri legate de viitor.

„Pentru că, uneori, preocupați să nu-i ratăm viitorul, riscăm să-i grăbim copilăria. Și poate că aici ar trebui să apară o altă întrebare:

«De ce performanța copilului de lângă mine trebuie să devină imediat lipsa copilului meu?» Pentru că noi nu vrem doar să ne creștem copiii. Vrem să le asigurăm viitorul. Începem foarte devreme să construim în mintea noastră omul care ar trebui să devină.

Să aibă o meserie bună. Să învețe bine. Să se descurce. Să aibă succes. Să fie într-un anumit fel pentru că acel «fel» ne dă nouă senzația că va fi în siguranță. Dar dacă în copilul acela zace altceva? Dacă are o calitate extraordinară pe care noi nu știm să o vedem sau să o valorificăm? Sau poate o vedem, dar ne este frică să avem încredere în ea. Pentru că ne sperie drumurile pe care nu le cunoaștem. Și atunci îl îndreptăm, cu cele mai bune intenții, spre ceea ce știm noi că este «bine». Spre o anumită meserie, un anumit tip de succes, un anumit fel de a fi.”

Lavinia Pârva: „Poate că de aici ar trebui să pornim”

Lavinia încheie mesajul cu o reflecție asupra modului în care, uneori, părinții pot ajunge să proiecteze asupra copiilor propriile frici, așteptări sau dorințe neîmplinite. Artista consideră că, în loc să încerce să le traseze celor mici un drum prestabilit, părinții ar putea privi mai atent la ceea ce îi face pe copii să se simtă împliniți și să îi ajute să își descopere propriul potențial.

„Mă întreb din ce în ce mai des cât din grija noastră pentru viitorul copiilor este, de fapt, propria noastră frică proiectată asupra lor. Și spun «noastră» pentru că mă includ. Și eu mă tem. Și eu mă compar. Și eu mă întreb dacă fac suficient, dacă fac bine, dacă nu cumva ar trebui mai mult. Pentru că este foarte greu să ieși dintr-un tipar atunci când aproape tot ce există în jurul tău îl confirmă.

Poate că de aici ar trebui să pornim. Nu de la «Cum fac să ajungă și copilul meu acolo?», ci de la «Cine este copilul meu?» Ce îi place? Ce îl face curios? Ce îi vine firesc? Ce face cu atâta bucurie încât uită de timp? Care este lucrul acela al lui pe care poate eu ar trebui să-l văd și să-l ajut să crească? Nu cred că rolul nostru este să-i scutim de efort, reguli, disciplină sau frustrare.

Dar nici nu cred că rolul nostru este să-i pregătim pentru viață făcându-le copilăria o continuă pregătire pentru viață. Pentru că și copilăria este viață. Și poate că întrebarea nu este doar ce va ajunge copilul meu peste douăzeci de ani. Ci și cum trăiește copilul meu astăzi. Nu doar ce poate face. Ci și ce se întâmplă cu el în timp ce o face.”