Mesajul sfâșietor al Nidiei Moculescu la un an de la decesul tatălui: „I-am păstrat parfumurile și perna, așa îl simt aproape”

Nidia Moculescu se pregătește de parastasul de un an al tatălui ei, compozitorul Horia Moculescu. Exclusiv pentru Click!, ea ne-a vorbit despre uriașul dor de părintele pe care l-a divinizat și alături de care a locuit mereu, dar și despre legătura paranormală, care îi leagă, de dincolo de lumi. Adesea, el îi apare în vis. 

1/6

Nidia Moculescu cântă piesele tatălui ei, regretatul Horia Moculescu. Compozitorul a încetat din viață în urmă cu un an Foto: Facebook

Nidia Moculescu, fiica lui Horia Moculescu: „Îl visez adesea, cred că este bine, acolo, unde e”

A trecut un an de când Nidia Moculescu a rămas fără tatăl ei, pe care l-a îndrăgit atât de mult. Solista cu suflet îndoliat pregătește parastasul de un an, conform tradiției bisericești:

„Vom împărți pachete cu mâncare, cu ce îi plăcea lui să mănânce, mă ajută și câteva rude cu parastasul, vom merge și la cimitir, la mormânt, ca să aprindem lumânări și să îi ducem flori. Este foarte dureroasă despărțirea, dorul doare, mi-e foarte greu, mai ales că locuiesc în casa în care am stat alături de el toată viața, acolo sunt adunate toate amintirile noastre. 

După decesul tatălui meu, am strâns hainele lui și le-am împărțit unor prieteni, conform obiceiului. Am păstrat numai parfumurile și perna lui. Nu dorm pe ea, dar stă lângă a mea. Așa simt că încă este, aici, lângă mine, așa îl simt aproape. Îl și visez adesea, cred că este bine, acolo, unde e, îmi apare foarte liniștit”, ne-a declarat Nidia Moculescu, exclusiv pentru Click!

Nidia a cântat piesa „Salcia”, compusă de tatăl ei: „Am izbucnit în plâns, a fost emoționant”

Nidia Moculescu (36 de ani) a fost invitată de onoare, la Festivalul de muzică ușoară, de la Amara, ediția din 2026 fiind dedicată memoriei regretatului ei tată, compozitorul Horia Moculescu. Artista a strălucit pe scenă, interpretând într-o manieră proprie, apreciată de public, șlagărul „Salcia”. Nidia Moculescu ne-a vorbit, exclusiv pentru Click!, și despre emoțiile trăite la eveniment:

„Am fost invitată la eveniment de către Daniel Trifu, unul dintre organizatori. Mi-a făcut o mare plăcere, această ediție fiind dedicată tatălui meu. Am purtat o rochiță superbă, grandioasă, foarte elegantă. Am și interpretat câteva piese celebre, din repertoriul muzical al tatălui meu, precum „Singurătatea mea”, „Prima iubire și ultima”, dar și „Salcia”.

Am avut emoții mari, tremuram. A fost emoționant, am și izbucnit în plâns. După recital, m-a rechemat Cove prezentatorul, pe scenă, pentru aplauze, dar n-am mai putut reveni. Pentru tata, muzica a însemnat emoție, muncă, talent și respect pentru public”.

„Tată, erai zâmbetul meu! Fără tine, sunt o fiică ruptă din trupul lumii”

Nidia Moculescu a fost răvășită de durere, anul trecut, la aflarea veștii că tatăl ei Horia Moculescu s-a stins din viață. Pe 12 noiembrie 2025, într-un mesaj postat pe conturile sociale, ea și-a strigat uriașa  durere: 

„Mă sufocă și mă strânge lumea, Tată! Nu pot să respir. Nu știu să trăiesc. Erai aerul meu. Erai drumul meu. Trimite-mi, tăticule, o singură bătaie de inimă, care să nu mai muște din mine când și pianul tău plânge și fiecare notă te întreabă: unde ești? când vii? Erai zâmbetul meu...Tu erai viața, lumina mea. Și acum, fără tine, sunt o fiică ruptă din trupul lumii. Sunt o strigare fără de rost care nu mai are ecou.

Îți amintești cum îmi spuneai că sunt puternică? Că am în mine seva ta? Că voi înflori chiar și în iarnă? Ai greșit, Tată. Eu nu sunt puternică. Eu sunt frântă. Sunt o frunză smulsă de vântul durerii. Sunt o fiică care nu mai știe să fie. Și te caut în fiecare colț de tăcere, în fiecare adiere, în fiecare vis. Dar nu te mai găsesc. Și mă întreb: cum să trăiesc fără tine? Cum să învăț Tată asta?”.

„Mi-ai fost totul!”

Nidia se simte atât de singură, fără tatăl ei, care i-a fost totul în viață: 

„M-ai învățat atâtea, tată, dar un singur lucru nu ai reușit...cum să mă faci să trăiesc fără tine...Cum să mai văd lumea, când ochii mei, de fapt, ochii tăi, sunt orbi în fața lumii? Cum să mai vorbesc când gura mea, tot moștenirea ta, nu mai poate decât să urle? Mi-ai fost totul. Ai fost rădăcina, coroana, cerul și pământul meu. Și acum... acum sunt doar copila ta căzută, cu genunchii zdreliți de durere, cu sufletul în zdrențe, cu inima în gol...”.

„Tu ai fost stejarul meu. Rădăcina mea”

Tăticule, dacă mă auzi, trimite-mi un semn. Dă-mi un semn din tăria ta, că eu nu mai pot. Nu mai pot! Trimite-mi tăticule, te implor, un acord care să nu sune a despărțire, o armonie care să mă țină dreaptă când lacrima apasă pe pedale, când vinul lumii s-a zgâriat, iar muzica ta se tânguie pe repetiție, ca o rugăciune fără răspuns...

Tu ai fost stejarul meu. Rădăcina mea. Trunchiul care m-a ținut dreaptă când viața mă lovea cu furtuni. Umbra ta era adăpostul meu. Frunza ta era speranța mea. Iar acum...acum ai căzut. Și eu cad cu tine... Într-un hău... și fără lumină. Fiica ta. Cea care cade. Cea care te strigă. Cea care nu știe cum să trăiască fără stejarul ei”.