Atracție turistică neobișnuită în România! Unde se află lacul care își schimbă culoarea în funcție de „stare”

Aflat în vecinătatea municipiului Baia Mare, la poalele Munților Gutâi, Baia Sprie este un oraș cu aproximativ 14.000 de locuitori, cunoscut odinioară ca unul dintre cele mai importante centre miniere ale Maramureșului. Unul dintre cele mai spectaculoase locuri din zonă este Lacul Albastru, format între anii 1919–1920, în urma prăbușirii unei galerii miniere.

Lacul albastru/sursă foto: arhivă

Orașul minier care este inima minelor din Maramureș

Lacul a devenit celebru datorită culorii sale schimbătoare, care variază în funcție de lumina soarelui și de compoziția chimică a apei- un fenomen natural ce atrage turiști din toată țara, potrivit Adevărul.

Baia Sprie din Maramureș, Zlatna și Abrud din județul Alba, alături de Brad din Hunedoara, sunt orașe care s-au dezvoltat în inima unor zone montane impresionante. Centrele lor istorice, cu clădiri ridicate în secolele trecute, sunt înconjurate de cartiere muncitorești liniștite, aproape încremenite în timp. De asemenea, se găsesc întinderi de pădure care ascund urmele vechilor exploatări miniere: galerii, puțuri, cariere ce desenează cicatrici galbene pe versanți, uzine de preparare abandonate și foste colonii muncitorești.

Situat lângă Baia Mare, la poalele Munților Gutâi, Baia Sprie (aproximativ 14.000 de locuitori) a fost unul dintre cele mai importante centre miniere ale Maramureșului.

Așezarea este atestată documentar în secolul al XIV‑lea, iar evoluția sa a fost strâns legată, timp de peste 700 de ani, de exploatarea aurului, argintului și minereurilor neferoase.

În secolul al XIX‑lea, Baia Sprie era un adevărat nod industrial: funcționau 46 de societăți miniere, iar în zonă erau cunoscute peste 300 de mine și glocuri de exploatare, o densitate impresionantă care ilustrează amploarea activității miniere din epocă.

Cum s-a format lacul a cărui culoare se schimbă

Minereurile extrase din zona Baia Sprie erau transportate la flotație, unde erau concasate, măcinate și separate pentru recuperarea metalelor. În perioada comunistă, exploatările au fost extinse, însă după 1990 activitatea minieră a intrat treptat în declin. Mina Baia Sprie și exploatările din jurul ei au fost închise în 2006, lăsând în urmă un peisaj industrial abandonat.

La marginea orașului, ruinele coloniei miniere, fosta uzină de preparare, dealul Minei, galeriile închise, puțurile și construcțiile degradate păstrează încă amintirea industriei care a susținut comunitatea timp de secole. De-a lungul anilor, aceste obiective au fost propuse pentru reconversie și valorificare turistică, însă proiectele nu au fost duse la capăt.

„Prezența în apă a sulfatului de fier creează reflexii de albastru și turcoaz primăvara, în lunile aprilie și mai, verde-smarald în perioada verii, iar toamna lacul capătă o culoare verde-maronie. Lacul Albastru a primit statutul de rezervație naturală de interes hidrogeologic în anul 1977, iar mai apoi în anul 2020”, au transmis reprezentanții Primăriei Baia Sprie.

Accesul la lac se face pe un traseu care pornește din centrul orașului Baia Sprie. Drumul urcă prin spatele Bisericii romano‑catolice „Sfânta Maria”, trece pe lângă Fântâna lui Stoll, amenajată în secolul al XIX‑lea, apoi continuă pe o stradelă pavată spre liziera pădurii și spre Dealul Minei.

Traseele sunt bine marcate:

• Traseu punct roșu: pornește din centrul orașului și urcă spre lac.
• Traseu cruce roșie: variantă paralelă, tot din zona centrală.
• Traseu cruce albastră: urcă dinspre pârâul Tulbure și fosta Exploatare Minieră Baia Sprie.

Apa lacului, toxică pentru cosum

Conform cercetătorilor, acesta are o concentrație chimică destul de puternică, acidul sulfuric fiind prezent într-o concentrație de 7.8 g la litru. De aceea, pe lângă că este un loc unic în lume, este și foarte periculos din cauza substanțelor otrăvitoare din apă.

Flora și fauna acvatică, lipsesc aproape în totalitate datorită compoziției apei și există doar unele microorganisme cărora le priesc viețuirea în apa de smarald. Totodată, prima mărturie despre unicitatea acestui lac datează din anul 1963, când a fost publicat volumul „Lacurile din Republica Populară Română.

Geneză și regim hidrologic”, scris de către geograful Petre Gâștescu, fondatorul școlii românești de limnologie, ramură a hidrologiei care tratează fenomenele din apele stătătoare.