Singura gară din România fără trenuri. Cândva plină de călători, azi a rămas doar o ruină iubită de vânătorii de comori. Galerie foto
Povestea Gării Hunedoara începe într-o perioadă în care orașul trăia o adevărată revoluție industrială. În anii ’50, Hunedoara era unul dintre cele mai active centre siderurgice ale României, iar autoritățile vremii doreau o gară care să reflecte această nouă identitate urbană.
Astfel, în 1951, arhitecții Titu Dan Elian și Dan Virgil Marinescu au primit misiunea de a proiecta o clădire feroviară modernă, solidă și reprezentativă. Au ales un stil austriac, masiv și elegant, un amestec de sobrietate și monumentalitate, potrivit mândriei industriale a epocii.
În interior, pictorul Paul Miracovici a fost însărcinat să decoreze holul central cu două fresce uriașe, realizate în stil realist-socialist, ilustrând muncitorii Hunedoarei atât în timpul lor de lucru în furnale, cât și în momentele de destindere, la iarbă verde, având uzinele în fundal. În 1953, gara era gata: nu doar o clădire funcțională, ci un veritabil templu al epocii industriale.
Un proiect ridicat pe fundația unei tradiții feroviare de peste un secol
Deși gara actuală a fost inaugurată în 1953, istoria feroviară a Hunedoarei este cu mult mai veche. Totul a început în 1884, odată cu inaugurarea Uzinelor de Fier. Atunci a fost creată și prima legătură feroviară cu Simeria, nodul feroviar vital al județului, aflat la doar 18 kilometri depărtare.
Această linie a funcționat aproape neîntrerupt timp de 134 de ani, transportând tone de minereu, mii de muncitori și numeroși călători care legau orașul de restul țării. La începutul anilor 1900, o altă cale ferată, îngustă și sinuoasă, lega Hunedoara de Ghelari, traversând un peisaj fascinant al Pădurenilor și transportând minereul care hrănea furnalele.
Această linie, spectaculoasă și unică, a fost dezafectată la mijlocul anilor 2000, iar traseul ei a devenit astăzi potecă de drumeție pentru localnici și turiști.
În plus, la Castelul Corvinilor exista cândva o „gară mică”, folosită pentru transportul industrial, dar aceasta a dispărut complet. În acest context, gara mare a Hunedoarei era o moștenire a unei tradiții feroviare impresionante, un nod care conectase orașul la o lume mai largă timp de mai bine de un secol.
Anii de glorie — gara ca un furnal de oameni
Pentru hunedoreni, anii de glorie ai gării sunt azi amintiri care par să aparțină unei alte lumi. Pe vremea combinatului siderurgic, gara era un adevărat furnal de oameni, la fel de aglomerată și vie precum uzinele pe care le deservea.
Diminețile începeau cu un zumzet continuu, cu pașii grăbiți ai sutelor de muncitori care se adunau pe trotuarele largi, ornate cu scuaruri de flori și vase decorative. Trenurile spre Simeria plecau mereu pline, iar atmosfera era un amestec de discuții aprinse, râsete, claxoane și șuierat de locomotive.
Clădirea în sine era un mic univers: avea peste 30 de spații, două săli de așteptare, un restaurant frecventat de navetiști și de personalul CFR, dar și baruri și terase în jur, unde oamenii își începeau ziua cu o cafea sau o țigară. Gara nu era doar un punct de tranzit — era un spațiu social, un loc de întâlnire, o scenă pe care se desfășura viața cotidiană a orașului.
Declinul — când liniile se răresc, iar viața se stinge
Începând cu anii ’90, odată cu declinul industriei grele, fluxul de călători s-a redus dramatic. Combinatul, care altădată dictase ritmul orașului, și-a diminuat activitatea, iar nevoia de navetă s-a prăbușit odată cu el.
Garniturile care altădată circulau pline ochi au început să vină și să plece aproape goale. Gara, proiectată să gestioneze zilnic mii de oameni, părea tot mai pustie, tot mai mare, tot mai pierdută în propria-i arhitectură.
În acest context, în februarie 2018, clădirea a fost încuiată, iar în martie 2018 circulația trenurilor a fost suspendată complet pe ruta Hunedoara – Simeria. De atunci, gara a intrat într-un proces rapid de degradare: ferestrele s-au spart, igrasia și mucegaiul au cucerit pereții, instalațiile electrice au cedat, iar bucăți din plafon s-au prăbușit.
Podelele de piatră prezintă denivelări masive, acoperișul este deteriorat, iar frescele din anii ’50 ale lui Miracovici — odată mândria orașului — s-au decolorat și au fost afectate profund de umezeală. În turn, o stea socialistă ruginită atârnă încă deasupra orologiului stricat, ca o relicvă ironică a unei epoci apuse.
Singura gară din România fără trenuri
Astăzi, Gara Hunedoara a devenit o anomalie rară: singura gară mare din România în care nu intră niciun tren. Peroanele au rămas pustii, iar liniile ferate sunt năpădite de buruieni, într-o tăcere care pare aproape stranie în contrast cu trecutul zgomotos al locului. Închiderea gării a atras proteste din partea unor localnici, care au sperat că autoritățile vor reabilita clădirea și o vor reintegra în viața orașului.
Din păcate, aceste încercări nu au avut ecou. În timp ce gările din Deva, Brad, Orăștie, Petroșani sau Simeria au intrat în procese de reabilitare, gara Hunedoarei a rămas în aceeași poziție: un monument abandonat, fără proiect, fără investiții, fără viitor clar.
În ciuda stării sale, clădirea a devenit atractivă pentru fotografi, urbaniști, vânători de comori și pasionați de explorări urbane, care o consideră un decor perfect pentru povești uitate, mistere industriale și imagini spectaculoase. Pentru hunedoreni, însă, gara este mai degrabă o rană deschisă, un loc care amintește de vremuri mai bune, dar și de indiferența prezentului.
