Un rezervor enorm de apă dulce, descoperit recent, ar putea alimenta New York-ul 800 de ani
O vastă rezervă de apă dulce a fost descoperită sub platoul marin de pe Coasta de Est a SUA, cu potenţialul de a asigura New York-ul timp de 800 de ani. Expediţia 501 a verificat vechile rapoarte, forând până la 400 m adâncime şi confirmând prezenţa unui strat gros de apă dulce, protejat de un sigiliu natural de argilă şi nămol. Analizele preliminare sugerează că majoritatea apei provine din gheţari, cu posibilă contribuţie a precipitaţiilor. Salinitatea apei rămâne mult sub cea a oceanului.
Rezervor uriaș de apă dulce descoperit sub Coasta de Est a SUA
O descoperire remarcabilă sub platoul marin de pe Coasta de Est a Statelor Unite ar putea schimba perspectivele privind resursele de apă ale New York-ului: un rezervor uriaș de apă dulce, cu potențialul de a asigura necesarul orașului pentru aproximativ 800 de ani, a fost identificat recent de cercetători, notează Live Scince.
Formarea acestui rezervor este legată de perioada ultimei glaciațiuni, când apa topită a ghețarilor s-a infiltrat în sedimentele subiacente. Rezultatele preliminare sugerează că rezervorul se întinde de la zona de coastă New Jersey până în nord, către Maine.
Expediția 501, desfășurată pe parcursul a trei luni, a urmărit verificarea unor rapoarte mai vechi, datând din anii 1960–1970, despre existența apei dulci sub ocean.
Cercetătorii au forat până la 400 de metri adâncime și au extras 50.000 de litri de apă dulce în trei locații din largul insulelor Nantucket și Martha’s Vineyard.
Rezultatele preliminare indică faptul că rezervorul ar putea fi mai extins decât se estimase inițial. Brandon Dugan, liderul expediției și profesor de geofizică, a explicat că analiza probelor cu radiocarbon, gaze nobile și izotopi oferă indicii privind originea apei.
Cercetătorii au identificat mai multe mecanisme prin care apa dulce s-a acumulat sub ocean.
Prima ipoteză implică scăderea nivelului mării pe perioade lungi, permițând infiltrarea precipitațiilor în sedimente, care rămân apoi prinse sub ocean când nivelul mării crește din nou.
A doua ipoteză, care a fost exclusă, presupunea canalizarea apei de ploaie de către munți înalți, dar lipsa munților în apropiere face această explicație improbabilă.
A treia ipoteză, susținută de datele actuale, este că apa topită de ghețari s-a acumulat sub calotele glaciare și a fost împinsă în sedimentele subiacente, creând rezervorul actual.
Calitatea apei
Rezervorul descoperit este protejat de un strat superior de sedimente sărate și un „sigiliu” de argilă și nămol, care separă apa dulce de apa de mare.
Analizele de salinitate arată că prospețimea apei scade odată cu distanța față de țărm, dar chiar și în locațiile cele mai îndepărtate, salinitatea rămâne mult sub cea a oceanului, ceea ce indică un potențial semnificativ pentru consum uman.
Cele mai apropiate probe de coastă au avut o salinitate de 1/1.000, limita maximă pentru apă potabilă, iar mai departe în larg, valorile au variat între 4–5 părți la 1.000 și 17–18 părți la 1.000, aproape jumătate din concentrația medie a apei de mare.
