„Hanul fără nume”, un loc aparte al Bucureștiului interbelic. Cum își petreceau oamenii viața „în subteranele și văgăunele Capitalei”
Un articol publicat în revista „Ilustrațiunea Română” în 1931 dezvăluie povestea puțin cunoscută a unuia dintre hanurile Bucureștiului din perioada interbelică, „Hanul fără nume”. Nu era așa cum tindem să credem, o ascunzătoare pentru negustori, ci un loc special pentru oamenii străzii, care își duceau viața „în subteranele și văgăunele Capitalei”.
Hanul, aflat „pe una dintre străzile întortocheate” ale cartierului Dudești, într-un peisaj „de periferie vitregită de oameni și de Dumnezeu”, era un simplu „șir lung de căscioare dărăpănate, de o parte și de alta, unele mici ca niște cuburi de joc, altele ochiulețe plângătoare făcute din pământ și scânduri vechi, dărăpănături sprijinite una de alta, legate între ele prin scări primitive sau podețe de cea mai bizară construcție”.
În aceste maghernițe, oamenii străzii își duceau viața înfruntând foamea, frigul și mizeria. Poveștile lor triste dezvăluie o lume liniștită și dezolantă, cu hoți și cerșetători, ce încercau să supraviețuiască într-o capitală a contrastelor, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului.
Seară de seară, pentru a găsi un colțișor de adăpost, sărmanii orașului se retrăgeau la „Hanul fără nume”. Numai să aibă ce mânca”, aceasta era una dintre cele mai arzătoare dorințe, adesea neîmplinită. Și totuși, cine erau, de fapt, „oaspeții” Hanului fără nume? După cum spune articolul publicației „Ilustrațiunea Română”, într-una din odăițele sărăcăcioase, locuiau trei tinere, cu vârste cuprinse între 13 și 20 de ani.
„Oaspeții” Hanului fără nume
Cea mai tânără, Agafia Răsciuc, era o prostituată clandestină din Cetatea Albă, iar Naketenko și Anastasia Dobronskaia, colegele ei, aveau, la rândul lor, probleme cu legea. Naketenko era o rusoaică roșcovană, cu fața complet pistruiată, cu părul ciufulit, slabă, palidă și pipernicită. În schimb, Anastasia era rece, nepăsătoare, cu privirea tăioasă, ascuțită, privind ca o suverană indiferentă, și părea mai degrabă un personaj din romane.
Tinerele nefericite, prizoniere ale unei societăți criminale, duceau o viață de o sărăcie copleșitoare. Zdrențuite și adesea înfometate, aceste femei se ajutau între ele cum puteau. „Cele trei au o singură pereche de pantofi, pe care fiecare o încalță cu schimbul, astfel, când una pleacă în oraș, celelalte două rămân să păzească patul”.
Într-o altă „cameră” a hanului, animați de căldură, cerșetori de toate vârstele se strâng în jurul focului. „Căldura și mizeria i-a înfrățit pentru noaptea pe care o vor petrece sub același acoperiș, pentru câteva ceasuri de odihnă și de liniște, feriți de ochii iscoditori ai poliției”.
Din „camera” alăturată se aude glasul unui cerșetor, Scholler, căci acesta îi era numele. El era îmbrăcat într-un halat murdar de spital, având privirea plină de neîncredere. „Din ochii lui aprinși țâșneau văpăi de foc. Paloarea feței contrasta cu ochii holbați și mobili, iar vorbele întortocheate confirmau o stare cu totul bolnăvicioasă”.
La „Hanul fără nume” locuia și Anica
La „Hanul fără nume” locuia și Anica, o fată de la țară, alungată de viața grea din satul natal. Într-o zi, cineva i-a spus că „la București se trăiește mai bine”, așa că Anica a luat trenul „să pornească în lumea largă”, însă, ajunsă în Capitală, a căutat de lucru zile întregi, dar fără succes. Epuizată, a dormit câteva zile pe străzi, sub cerul liber.
A avut parte de o altă dezamăgire tocmai când credea că în sfârșit norocul îi surâde. Binefăcătoarea ei, o femeie ce se arăta dornică s-o ajute, era de fapt o „vânzătoare de fete”. Refuzând să se prostitueze, Anica a venit la „Hanul fără nume”, implorând pe oricine îi iese în cale „să facă pomană și s-o trimită la sărăcia ei de acasă”.
Acești „oaspeți” ai „Hanului fără nume”, năpăstuiți ai sorții, veșnic bântuiți de nesiguranța vieții, nevoiți să îndure mereu povara judecății și indiferenței celorlalți, ilustrează o pagină tristă a istoriei celor fără de istorie.
