Cum a murit Ion Luca Caragiale. Decesul a survenit după o noapte în care fumase 80 de țigări: „Un țipăt a sfâșiat fiorul melodic”
Gândul de a se stabili în altă parte îl încercase de mult pe I.L. Caragiale. În anii dinaintea sfârşitului său, tatonase terenul pentru o relocare cu familia, explorând opţiuni precum Braşov, oraşul natal al mamei sale, sau Sibiu, unde avea în vedere o carieră de profesor de franceză. În vara anului 1903, vizitează Clujul, unde este primit cu căldură de clericul Ilie Dăianu, ce-l vede ca pe o replică munteană a lui Gheorghe Lazăr, cel care cu un secol în urmă punea bazele învăţământului modern românesc în capitală.
Caragiale îi răspunde patetic, dezvăluind aspiraţia sa: „Acolo, la Cluj, m-aş afla în sfârşit ajuns la liman ocrotitor. Acolo m-aş putea vindeca în linişte de atâtea ofense, mâhniri şi amărăciuni, acolo, cu spiritul senin, aş putea urma nedesăvârşita mea carieră literară, atât de des întreruptă de adâncă descurajare”.
Nici Clujul, nici „oraşul Giocondei” — Parisul, unde era invitat de Delavrancea — nu vor fi însă locurile finale. După o lungă călătorie prin Europa (Austria, Elveţia, Italia, Franţa, Olanda, Germania), Caragiale optează pentru Berlin, oraş care îl atrage prin climă, linişte şi curăţenie. La începutul anului 1905 îşi închide casa din Bucureşti şi se mută definitiv în capitala Germaniei, scriu cei de la historia.
Sfârșitul la Berlin
La Berlin, dorul de casă îl măcina, iar singura alinare venea din corespondenţa intensă cu prietenii vechi şi noi. Îşi dedică ultimele energii unei opere pe care o visa ca încununarea creaţiei sale dramatice — „Titirca, Sotirescu & C-ia”, o piesă ce aducea în scenă personaje din „O scrisoare pierdută” şi „O noapte furtunoasă”, urmărindu-le destinul politic şi social.
Dar destinul nu i-a fost milostiv. În dimineaţa zilei de 9/22 iunie 1912, după o noapte în care fumase peste 80 de ţigări, Caragiale este găsit mort în casa sa, înconjurat de liniştea rece a morţii.
„Dintr-o dată, un țipăt a sfâșiat fiorul melodic"
Descrierea momentului tragic vine din amintirile soţiei sale, Cella Delavrancea:
„Într-o dimineaţă, Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o fugă de Bach. Am lucrat singură, încercând să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, o piesă dramatică şi grea. Dintr-o dată, un ţipăt a sfâşiat fiorul melodic. M-am ridicat cuprinsă de frică şi am fugit spre odaia de culcare a lui Caragiale. Uşa era deschisă. El era alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată pe cearșaf, capul dat pe spate, faţa albă, ochii ficşi. Îngrozită, l-am privit. Nu apăruse ca de obicei, aşa că la ora 11 a.m. am bătut la uşă. Tăcerea m-a îngrijorat, am deschis, l-am văzut şi am ţipat. Cum să faci loc durerii, aşa, pe neaşteptate?”
Cinci luni mai târziu, trupul său va fi adus la biserica „Sfântul Gheorghe” din Bucureşti, de unde va fi transferat la cimitirul Bellu, urmând astfel ultimul drum pe care îl străbătuse și Mihai Eminescu cu 23 de ani înainte.
Moartea lui Caragiale rămâne o pagină sfâşietoare în istoria literaturii române. Fumatul excesiv, stresul, dorul de casă și presiunile vieții i-au încheiat prea devreme povestea unui mare dramaturg, care rămâne un far al culturii românești. Dincolo de glumele şi ironia care i-au marcat operele, moartea sa ne aduce aminte că geniul şi fragilitatea umană coexistă adesea în mod dureros.
